Pe urma, cronologic, pe la vreo 11 ani, a urmat "socul" oferit de realitatea perceperii unei clipe involuntare de dezamagire autentica fata de mine, de cum paream eu sa fiu, in ochii tatalui meu. Dar eu, total nesimtit in continuare din punct de vedere neuropsihologic, si probabil in continuare nedoritor de introspectie, deci ca autoaparare, l-am ignorat in buna masura si pe asta, atat in limba romana, cat si in limba franceza, cat si, mai ales, in limba engleza pe care tocmai incepusem sa o invat tocmai cu ajutorul lui.
Pe la 13 ani stiam deja limba engleza destul de bine, si in ea m-am indragostit de Karl, (1/2 american, 1/4 finlandez, 1/4 suedez, de varsta mea), care, la scurt timp dupa ce am facut cunostinta cu el, a inceput sa se poarte neobisnuit de sadic cu mine. Nu numai ca si-a batut joc de numele meu, si m-a facut "shaman primitiv", dar o data m-a si calcat pe picior rau de tot exact ca si cum ai strivi o gaza. A fost absolut imposibil sa evit sa nu imi dau seama ca imi doream sa fiu sarutat de el in mod cat se poate de concret atunci cand a inceput o data sa ma fugareasca, si eu m-am prefacut ca ma impiedic si am cazut in zapada. Stiu ca suna poate incredibil, dar chiar asa am facut. Tot la fel de improbabil de norocos m-am simtit cand s-a decis si el sa cada langa mine, razand, in sfarsit bine dispus si binevoitor in loc de iritabil si furios fata de mine, si desi nu m-a sarutat, cred ca am dat replay la filmul ala in mintea mea de sute de ori. Noroc ca l-am avut pe Rahan, care m-a mai sustinut psihologic la vremea aia, tot pe limba franceza, si mi-a mai permis sa romantizez anumite senzatii inca inacceptabile mie, care imi provocau anxietate, si despre care eram inca totusi cat se poate de ambivalent.
Schopenhauer, si prin extensie, (in capul meu), limba germana si intreaga cultura germana, mi-au servit pe tava in mod destul de brutal urmatorul soc de re-confirmator de realitate pe la 14 ani, cand, la o petrecere, m-a propozitionat unul, (de 16 ani, care chiar semana cu Schopenhauer cel tanar de pe wikipedia), in mod direct, pe romaneste si pe sleau, propunandu-mi in 3 cuvinte, ("hai, nu vrei ?"), si un gest, (dechizandu-si fermoarul de la blugi), sa ii mangai o anumita parte anatomica acum eliberata mai vizibil, la vreo 2 minute dupa ce i-am raspuns negativ la intrebarea daca am auzit despre parerea lui Schopenhauer despre dragoste, si l-am rugat oarecum inocent, dar totusi intrigat, sa-mi povesteasca el pe scurt despre ce era vorba, si, in timp ce il refuzam cu oarecare parere de rau, a fost totusi imposibil sa nu remarc ca mi se inmuiasera genunchii, (ceea ce nu mi se intamplase de loc cu vreo 2 luni mai devreme cand indraznisem si eu sa sarut o fata asa din curiozitate), si inmuiati au ramas pana cand am ajuns acasa si am putut sa ma confesez lui Rahan, din nou pe limba franceza.
Eu, nestiind nici un cuvintel in limba germana, si nemaivoind din clipa aceea nici macar sa aflu cine a fost si ce naiba o fi vrut si Schopenhauer de la sufletul meu, i-am reasociat atunci pe nemti si pe limba lor cu agresiunea si tortura directa a realitatii care nu te lasa in pace, uitand, imi dau abia acuma seama, ca mai exista si sindromul Stockholm, care probabil ca m-a determinat sa imi retraiesc trauma timpurie cand am luat decizia de a ma muta anul trecut tocmai in Norvegia, tara cu o limba si o cultura influentata destul de mult de cea germanica.
Sarutul cu fata de mai devreme fusese total OK, placut, moale si reconfortant, dar nici pe departe atat de excitant ca gandul la ce pierdusem ca prostul la petrecerea la care refuzasem sa invat despre Schopenhauer cel batran de la Schopenhauer cel tanar, si cand am implinit 15 ani concluzionasem deja cu certitudine, dupa cateva experiente, ca mie imi place mult mai mult sa ma sarut cu baieti decat cu fete, preferabil cu baieti bilingvi, de varsta mea, sau cu cel mult 2 ani mai mari decat mine, care luau ei initiativa, imbracati cu pulovare de culoare rosie, tricotate in casa, si cu ochii verzi...de cei cu ochii albastri imi era, si inca am impresia uneori ca inca imi este oarecum teama, iar in apropierea celor cu ochi caprui ma simteam cel mai relaxat, si totodata oarecum mai indraznet...
(...nu stiu daca am un clasament top re. limbile straine care trebuie sa fie cunoscute de ei, insa totusi nu cred ca mi-ar place ca una din ele sa fie limba germana daca sunt si blonzi si tunsi scurt, si se mai plimba si cu caini lupi pe strada...desi, ca sa nu discriminez impotriva unor anumiti profesionisti contemporani norvegieni, parca m-am intalnit cu vreo doi de genul asta pe aici si pareau destul de pasnici si totodata, in uniforma oficiala fiind, probabil la fel de interesati ca si mine de pastrarea linistii si ordinii publice generale, asa ca este posibil sa ma desenzitizez la un moment dat si de amanuntele de genul asta, desi, bineinteles, daca e sa ma abordeze vreodata unul din astia pe mine, nu prea cred ca ar fi cu intentia de a ma saruta...)
(...va urma...ca am inceput sa am palpitatii de cauze mixte amintindu-mi de chestiile astea si gandindu-ma si unde ma aflu acum cu gandul la ochii verzi-albastri ai lui Hector, care din fericire NU are caine lup, ci un cu totul alt fel de ciobanesc...)
Ingen kommentarer:
Send en kommentar