Observ ca septembrie a fost, pt. mine, luna viselor usor interpretabile. Azi dupa amiaza, venind iar obosit de la serviciu, unde am avut 2 sedinte in loc de una, iar m-am culcat. Am visat ca eram un cavaler de religie protestanta calare pe un cal alb in fruntea unei oaste de alti cavaleri protestanti care tocmai se indreptau catre un razboi religios. In vis, in loc sa fim, cum ar fi fost normal, speriati si seriosi, eram chiar oarecum veseli si in general increzatori. Nu fac misto de loc. Visul s-a terminat cu prim plan pe mine. Exact ca la film ! Numai in vise pot sa fiu si eu stea de cinema. In real life ma multumesc, pe bune, cu rol de inlocuitor de figurant, care sta pe tusa sperand sa nu se imbolnaveasca nici unul din figurantii titulari ca sa ma cheme cumva regizorul tocmai pe mine sa-l inlocuiesc.
Eu chiar am fost odata la un casting in real life pt. un film de epoca care trebuia sa se petreaca in Romania rurala de inceput de secol XX. Luasem niste cursuri de actorie in decursul unicului meu an de facultate de la ASE, si, deoarece profesorul si vreo doi colegi m-au felicitat o data cand am recitat o poezie numita "Toamna", am concluzionat ca, chiar daca renunt la ASE, (ceea ce aveam de gand sa fac oricum), va fi chiar poate posibil sa imi castig existenta din roluri reale de figuratie.
La casting m-au intrebat ce fac in viata, daca lucrez pe undeva, si mie fiindu-mi rusine sa spun ca sunt student, si inca la ASE, am zis ca sunt muncitor necalificat. Casting director-ii au observat imediat ca nu aveam de loc talent la mintit, mai ales ca eram imbracat si in pantaloni de culoare deschisa si o camasa de tip popular hawaiian, si mi-au zis "multumesc, va chemam noi alta data". In anul ala ma duceam la cursurile de actorie cu bicicleta. Dupa acel casting nereusit, m-am lasat si de cursurile de actorie, si nu am mai mers niciodata cu bicicleta in viata mea. M-am apucat de cursuri de limba chineza, dar m-am lasat si de alea din cauza unui profesor neetic, si am renuntat astfel definitiv si la o viitoare cariera in diplomatie spre care ma incuraja toata familia.
Habar nu am daca acel proiect de film despre Romania rurala de epoca s-a dus la buna indeplinire, deoarece eu nu am vazut decat 2 filme romanesti dupa ce am implinit varsta de 18 ani, "Moartea D-lui Lazarescu", care mie nu mi s-a parut de loc film artistic, ci documentar plictisitor si prea usor previzibil, si "4 luni, 3 saptamani, 2 zile", care mi s-a parut cam la fel, plus usor propagandistic. Inainte de a implini 18 ani am vazut si eu videocasete cu cateva filme regizate de dl. Sergiu Nicolaescu si cateva filme cu dl. Florin Piersic si mi s-au parut OK, oricum filme artistice de actiune istorica placute si potrivite varstei.
Acum, daca tot e vorba despre convertiri, (profesionale, religioase), stau si ma intreb chiar destul de serios daca nu cumva dorinta mea de a ma converti la alta religie nu are cumva ca substrat nelinistea mea in permanenta imatura in legatura cu orientarea mea sexuala. Nici nu era nevoie sa ma intreb deoarece probabil ca este legata si de asta. Dar eu nu doresc sa ma convertesc religios doar pe baze emotionale, deoarece am mai dat-o in bara rau de tot, (atat fata de mine insumi, cat si fata de parintii mei), cand m-am convertit profesional lasandu-ma de ASE si de Relatii Internationale, si mai tarziu si de armata dupa aia...decizii luate la vremea aceea pe baze destul de emotionale mai mult decat rationale, mai ales ca eu eram probabil prea imatur pe atunci ca sa pot lua decizii cu adevarat competente.
Eu chiar mi-as dori sa imi construiesc o viata in mod rational, si nu stiu daca asa ceva este chiar posibil, sau este doar o incercare de a ma simti competent si de a simti ca am un oarecare control asupra destinului meu care se desfasoara oricum cumva, in ciuda mea, in mod fatalist inevitabil. Remarc ca si acum, la aproape 31 de ani, eu continui sa ma lupt cu probleme care ar fi trebuit rezolvate, intr-un fel sau altul, la 4 ani (luarea de initiative), la 8 ani, (competenta), si la 16 ani (simtul de identitate).
Mi se pare ca undeva dupa 2 ani incolo, dupa ce am rezolvat cu bine potentialele probleme de securitate si faza de autonomie, eu am inceput sa o dau in bara. Am fost un copil probabil neurologic deficient. Este probabil din cauza ca am fost prematur si am un grad de tulburare cognitiva de receptie de limbaj si ADHD, pe care efectiv, fiind in permanenta atat constiincios-compulsiv cat si recunoscator parintilor, efectiv nu mi le-am permis ca defecte vizibile si am incercat sa compensez pentru ele in diverse feluri...ca sa nu cumva sa imi supar parintii sau sa-i sperii prea tare, deoarece ei chiar nu merita sa sufere din cauza mea.
Mama chiar mi-a zis ca o enervam cand eram bebelus deoarece nu plangeam niciodata. Paream in permanenta calm si satisfacut. Si asta mamei mele i se parea total anormal la un bebelus. Eram probabil total nesimtit si superficial, asa cum mi s-a reprosat de multe ori si mai tarziu in viata ! De fapt, efectiv, imi intra ceva pe o ureche si imi iesea pe alta. De aia pe mine "mediul" nu are cum sa ma afecteze prea mult nici in sens negativ, nici in sens pozitiv. O tin una si buna cu ce am eu in cap, si sunt efectiv "surd" afon/afazic la diverse semnale modelatoare, educative, sau potential corectoare din jurul meu, daca nu sunt indeajuns de intense astfel incat sa imi penetreze sistemele de securitate rationala. Tot de aia nici nu pot gandi la nivel abstract prea mult ca incepe sa ma doara capul, si, in plus, efectiv, trag acum si concluzia ca acea faimoasa inteligenta emotionala nu este aplicabila/compatibila in cazul hardware-ului meu personal !
Pe de o parte e bine deoarece asta inseamna ca nu sunt usor de manipulat. Pe de alta, probabil ca nu e asa de bine deoarece nu sunt flexibil la diverse negocieri mai subtile, si sunt/raman incoruptibil prin default personal, nu din convingere morala autentica oarecum evaluata de mine ca fiind superioara. De aia si tot ma simt atras de principiile de etica ale iudaismului. Nu mai vorbesc de faptul ca conceptul trinitarian mi se pare de-a dreptul ininteligibil, si totodata mult prea complex pentru mine personal. Imi este mult mai usor sa imi inchipui un D-zeu unic si monolit.
Mai vedem. Va urma...desi eu sper de fapt sa urmeze alt fel de film, nu din astea istorice cu conflicte prea mari. Prefer filmele de dragoste cu happy end, sau usor moraliste a la Spielberg. Sau alea de actiune moderne cu Bruce Willis. Pentru ororile realismului, (care include si joaca de-a suprarealismul) il aleg pe Polanski. Eu personal raman candid clasic romantic, si optimist. Cand oi fi in stare sa ma despart si de Rohmer si de fetish-ismul catolic, atunci, da, probabil ca voi fi pregatit si de insuratoare.
Ingen kommentarer:
Send en kommentar