Acum ca sunt momentan satisfacut din punct de vedere sexual, imi pot permite din nou sa redevin romantic-visator, si sa-mi inchipui cum as vrea sa fie o data Aleksander, viitorul meu potential fiu, daca e sa se nasca el vreodata, probabil nu mai devreme de anul 2018. Numele i l-am ales deja. (Pe David nu il va inlocui nimeni niciodata, deci a trebuit sa gasesc un alt nume.) Ca orice viitor tata, totodata, nu pot si nici nu prea am dorit sa imi inchipui posibilitatea ca primul meu copil sa fie fetita si nu baiat ! Daca e fetita, o sa o cheme poate Cecilie-Aleksandra...desi imi rezerv dreptul sa imi mai schimb optiunea, deoarece, IMHO, fetitele trebuie studiate mai atent dupa nastere, astfel incat sa tii cont, pe cat este posibil, si de posibila lor parere despre viitorul lor propriu, inclusiv sa incerci sa-ti imaginezi, studiindu-le temperamentul, ce nume ar simti ele ca li s-ar potrivi mai bine, inainte sa le impovarezi cu toate visele si sperantele tale, asa cum se intampla de obicei in cazul baietilor.
Vorbesc din perspectiva unui tata. Am impresia ca o mama simte si poate judeca invers, adica isi transfera sperantele si idealurile proprii asupra fetitei mai mult decat asupra baiatului...desi nu sunt sigur de asta, si poate ca ar trebui sa intreb niste mame reale mai mult despre asta, desi mie, in mod natural, mi-e cam teama de mame, si nu indraznesc sa le chestionez prea indeaproape despre lucruri atat de intim-personale.
Copilul meu nu va creste alaturi de o mama, ci, in mod ideal, alaturi de doi tati. Am sa fac tot ce este posibil ca sa aleg corect pe acel viitor al doilea tata al copilului meu, astfel incat sa nu existe un risc prea mare de divort sau de dezacord major intre noi in perioada de crestere a copilului...oare cat timp trebuie sa iau in consideratie ? Chiar toata viata ? Asta mi se pare de-a dreptul UTOPIC atat pentru conditia mea umana, propria mea personalitate, cat si pentru secolul XXI. Dar este totusi posibil realizabil. Ma gandesc ca si parintii mei au reusit sa se suporte reciproc atatia ani, si chiar inca reusesc sa se simta bine impreuna din timp in timp, adica rad impreuna, isi pun intrebari autentice unul altuia, isi impartasesc vise si idei. Dar eu nu sunt ca ei.
Cred ca le-am mostenit numai defectele, zau asa. Am impresia uneori ca este chiar posibil ca eu sa fiu un fel de versiune caricaturizata a slabiciunilor lor. Anxietatea compulsiva a mamei plus tendinta catre visare a tatei...cam asta si-au reprosat reciproc si ei unul altuia de cate ori se certau. Din punct de vedere fizic, mi s-a spus ca seman la ochi cu mama, iar la unele ticuri si temperament cu tata.
Tatal meu este SIGUR dezamagit de mine. Prima oara cand am simtit asta, spre marea mea suprindere si jena, oarecum, a fost cam cand aveam 11 ani. Cred ca atunci cand deja incepuse sa devina oarecum clar pentru cei foarte apropiati ca eu am sa fiu cumva altfel, desi eu nu stiam inca chestia asta atunci. Eram la un magazin de haine si probam niste jachete si tata a remarcat pe jumatate amuzat, dar totodata si oarecum autentic trist-nostalgic catre mama: "uita-te la el, cum se admira in oglinda, parca e o fata." Mi-am dat seama prima oara atunci de felul in care imi miscam corpul si ce poze luam in fata oglinzii. Mi-am dat seama de semnalele pe care le pot transmite celor din jur prin nu stiu ce anumite pozitii ale corpului sau gesturi, sau aer general...nu a fost f. clar pt. mine atunci, dar am simtit ca tata e dezamagit de mine, de cum sunt eu, de cum am iesit eu. Si HABAR NU AM cum sa ii schimb parerea, cum sa il consolez in legatura cu asta.
In orice caz de atunci eu m-am decis sa incerc, daca voi fi vreodata tata, sa nu ii comunic copilului meu ca as fi cumva dezamagit la nivel de fond de FELUL lui, de natura sau de temperamentul lui. Pe de alta parte, trebuie sa ajuti la dezvoltarea caracterului moral al copilului tau, si trebuie sa ii arati ca anumite actiuni rele ale lui te pot dezamagi, ca doar tu esti autoritatea, si nu trebuie sa il lasi sa se dezvolte total anarhic sau exagerat de permisibil. Cred ca e ceva foarte greu de realizat. Cred ca este o raspundere imensa. Cum sa imi permit eu sa fiu raspunzator vreodata de soarta unui adevarat om in dezvoltare ?
Atunci, la magazin, cand aveam 11 ani, mama l-a inghiontit pe tata, si a zambit dand ochii peste cap catre mine, ca sa imi calmeze orice anxietate, ceva de genul: "nu-l lua in serios pe tata, nu stii ca el nu se pricepe la moda, etc.?". Cred ca de aia e bine ca un copil sa aiba DOI parinti, ca sa se corecteze unul pe altul cand fac posibile gafe parentale, ca un fel de sistem de checks and balances din sistemul politic bipartit bicameral al SUA !
Desigur ca si copilul meu va avea o mama biologica pe undeva prin lume (donatoarea ovulului). Si va fi probabil curios sa isi cunosca, poate sa-si si caute si sa-si gaseasca aceasta ramura de apartenenta genetica. Plus va avea si o mama surogat (cea care va purta sarcina). Si nu stiu daca este bine ca mama surogat sa fie aceeasi persoana cu donatoarea ovulului. Instinctiv mie mi se pare ca aceste lucruri trebuie separate, chiar daca o sa coste enorm de mult sa pot sa realizez chiar asa ceva in mod practic exact asa cum vreau eu.
Dar mai e pana atunci. Pana una alta trebuie sa rezolv problema gasirii celui de-al doilea parinte, si pana si asta mi se pare ceva de-a dreptul insurmontabil in acest moment de reverie, care se voia initial relaxanta. Oare cum ar trebui sa fie acest al doilea tata ideal ? Cand eram ceva mai tanar ma gandeam in sens romantic ca mai intai trebuie sa-mi fie compatibil mie, si pe urma lucrurile vor veni de la sine. Acum ma gandesc, cu ingrijorare crescanda, ca va trebui sa-i fie compatibil, ca tata, si lui Aleksander, asa ca lucrurile se complica ! Deci trebuie sa fie si atragator sexual pt. mine pe termen indelungat, si calm temperamental, si matur-echilibrat psihologic indeajuns ca sa-mi ierte mie toate viitoarele greseli pe care desigur ca nu am sa rezist sa le comit, si independent financiar, preferabil cat se poate de instarit, in vederea cheltuielilor uriase pt. producerea, hranirea, adapostirea, imbracarea, si educarea lui Aleksander...care a cam inceput sa ma enerveze deja cu toate aceste pretentii !
In plus, dupa tot acest efort urias din partea mea catre el, parca as ridica si eu pretentia ca ar trebui si el sa devina un om cat de cat util societatii, si parca mi-as mai dori sa mai fie, in afara de, bineinteles, sanatos, si fericit ! Oare astea nu sunt pretentii exagerate din partea unui tata ?
Ingen kommentarer:
Send en kommentar