Regimuri (dificile)

Introducere:

Nu-mi face deosebita placere sa scriu acest post deoarece nu imi place sa reflectez asupra defectelor si maladiilor mele, insa m-am gandit ca este etic sa scriu si despre tulburarea mea de alimentatie. Fac asta si just in case m-o cauta/gasi Hector pe Google. Lui Nelson nu a trebuit sa ii povestesc chestiile astea, deoarece el este foarte bine pregatit din punct de vedere profesional, si este si american, asa ca imi daduse mai mult ca sigur un background check detaliat, si stia deja tot ce trebuia sa stie despre mine inainte sa ma abordeze pentru prima oara atunci, in bar. Pe Mikey l-am abordat eu si i-am spus direct ca nu doresc sa ne cunostem prea mult dincolo de straturile epidermice si mucoase superficiale, asa ca, britanic comun INCA susceptibil la infiltratie fiind, a acceptat, oarecum imprudent, dupa parerea mea profesionala, desi suntem din tari aliate NATO, imediat, fara sa imi dea nici un background check.

Norvegienii opereaza un pic altfel, si este parerea mea aproape definitiv concluziva ca, datorita culturii sistemului birocratic impamantenit in ultimele 4 decade, sunt cam lenesi re. problemele de securitate, si trebuie sa le oferi de multe ori informatii mura in gura, insa, din cauza culturii specific nationale, sa le si prezinti si in asa fel incat sa fie deschisi catre a le primi. Operativii din teren, de genul profesionistilor ca Hector, sunt de nivele de pregatire si experienta variabile, nu prea standardizati in stil american, calitatea lor profesionala functionala generala depinzand inca destul de mult de calitatile native individuale ale fiecaruia, probabil deoarece instructorii lor tind sa fie prea liberal permisivi/indulgenti, si lenesi la randul lor, functionand in acelasi sistem cu deficiente birocratice. Hector e mai bun decat media.

Cuprins:

Deoarece m-am decis sa slabesc cat pot de mult pana la picnicul de la sfarsitul lui octombrie in care mi-am pus atatea sperante in legatura cu relatia mea cu Hector, m-am decis sa tin regim. Si asa nu prea am pofta deosebita de mancare zilele astea, dar totusi am remarcat ca nu am pierdut nici un kilogram de cand m-am indragostit. Desi dulciuri efectiv nu mai pot sa mananc absolut de loc, nu am mai avut pofta nici de fructe sau legume, prin urmare am mancat mai mult senvisuri cu cascaval, si painea si cascavalul au destul de multe calorii. Plus ca am baut mai des cafele Starbucks, care totusi contin zahar si lapte, fiindu-mi lene in ultima vreme sa-mi incalzesc apa ca sa-mi fac singur cafea instant, pe care o pot bea si simpla. Nu mai zic ca mi-am injumatatit exercitiul fizic deoarece evit activ sarcinile de serviciu care m-ar putea obliga sa ma mai deplasez in apropierea zonei unde exista posibilitatea sa patruleze Hector, iar in zona opusa nu am unde sa-mi gasesc de lucru ca sa ma deplasez, deoarece este un teren viran.

Eu cred ca doar pe la 16 si la 26 de ani m-am invartit in jurul greutatii ideale. Intre 17 si 18 ani, cam atunci putin inainte si dupa ce ma decisesem sa imi pierd, in mod cat se poate de planificat, virginitatea, am avut o perioada anorexica restrictiva, probabil deoarece eram atat de obsedat sa mentin un control riguros asupra propriului meu corp si asupra propriului meu destin, de s-a speriat mama si m-a dus la doctor. Doctorita pediatra, in mod oarecum nejustificat, dupa parerea mea, i-a zis ca o sa-mi treaca de la sine, desi probabil ca ar fi trebuit sa imi dea macar o trimitere de tip "just in case" la psihiatrul de copii si adolescenti. In mod realist insa, cred ca acel medic pediatru, care avea totusi destul de multa experienta, si care ma cunostea bine de cand eram bebelus, a evaluat conditia mea ca fiind de grad de severitate usor-moderat, astfel incat, in mod realist, un psihiatru de copii si adolescenti specializat in tulburari de alimentatie nu prea avea la ce fel de servicii adecvate din Bucuresti sa imi ofere, la randul lui, trimitere atunci.

Intre 18 si 19 ani, dupa ce am fost agresat de psihopatul ala, am avut o perioada in care m-am ingrasat deoarece nu prea mai ieseam din casa si mancam, in episoade adesea bulimice, mai mult comfort food de tip gris sau orez cu lapte si piureu de cartofi. Atunci stiam eu ca trebuia sa merg la psihiatru, si nu numai din cauza tulburarilor de alimentatie, dar si din cauza ca fusesem chiar periculos de deprimat in mod acut imediat dupa trauma, si chiar avusesem idei suicidare grave reale in ziua aia cand s-a intamplat agresiunea, asa ca, dupa ce am fost personal salvat de probabil un inger, chiar poate din serviciul lui Gabriel, am luat eu intiativa personala sa ma duc la psihiatru. Insa, ca un idiot, nu am avut curaj sa ii povestesc nici cine eram eu, nici ce se intamplase, nici sa ii descriu simptomele in mod detaliat, asa ca nu m-a trimis nicaieri si a zis si el ca nu am nimic grav.

Noroc ca am avut ocazia sa ma duc in Hawaii o vreme, si asa, am putut sa ma simt si eu, dupa o perioada, mai bine. Si acum tin minte cum ma simteam cand ma uitam de la balconul hotelului Hilton Hawaiian Village la minunatia din jur, si, din pacate, aveam din nou impulsul sa ma arunc de la etaj, desi stiam ca era total interzis, neetic, si ilegal sa fac asa ceva. Tin sa ii multumesc din inima soferului de autocar din Honolulu care m-a vazut cat de trist eram, si m-a rugat doar sa incerc sa ma relaxez, sa ma deschid catre frumusetea din jur, si sa incerc sa uit, acolo, in Paradis, de gandurile impovaratoare. Sunt sigur acum ca nu numai frumusetea naturii si nu numai bunavointa vreunui inger pazitor, dar chiar datorita contactului real uman cu acel om binevoitor, in care mi-am permis in sfarsit sa am incredere, poate pentru ca era un ghid total strain de mine, si deoarece eu, la randul meu, port deosebit respect fata de soferii care sunt si ghizi profesionisti, am reusit sa incep sa ma simt mai bine.

Intre 19 si 22 de ani am inceput iar sa slabesc, trecand iar printr-o perioada cu perioade de sentimente de vinovatie, alternand cu perioade de indragostire, cu nevoia proprie fiecarei perioade fie de a mentine un oarecare sens de control, sau de a ma agita mai mult fara nici un rost, si, tinand-o tot asa, intre 22 si 25 de ani iar ajunsesesem sa fiu mai slab decat ar fi trebuit. Abia dupa ce i-am comunicat cat se poate de clar fostei mele prietene ca eu NU ma voi casatori niciodata cu o femeie, am putut sa ma mai linistesc si eu, si mi-am reatins greutatea ideala la 26 de ani.

Dupa aia m-a inselat dobitocul de Eric si iar am trecut printr-o perioada de fluctuatii de greutate corporala, intai slabind rapid si vertiginos, si dupa aia ingrasandu-ma la loc. Cand am ajuns in Norvegia eram mai gras decat voiam sa fiu. In primele luni mi-a pierit cu totul pofta de mancare si am slabit, pe urma, dupa luna a 6-a, din cauza stresului acumulat, am inceput sa manac mai multi carbohidrati si iar m-am ingrasat, iar acum, vreau din nou sa ajung la greutatea ideala, deoarece consider ca o merit.

Insa o parte din adaptarea mea aici in aceasta tara straina a constat din invatarea fortata a faptului ca trebuie sa ma resemnez ca imi este realist imposibil sa am control chiar atat de deplin asupra TOT ce ma inconjoara, deci acum nu-mi mai pot folosi mecanismul patologic anorexigen anterior in mod util. Acum sunt nevoit sa depun efortul de a ma gandi la un regim alimentar, lucru pe care eu inainte nu l-am facut niciodata, preferand sa ma las in voia valurilor diverselor substante chimice din creierul meu.

Desigur ca, in mod ideal, ar trebui sa imi fac si un program de exercitii fizice, lucru care mi-a fost recomandat, pe buna dreptate, in mod preventiv total competent profesional, si de medicul meu de familie, inca din primele luni ale sosirii mele in Norvegia. Dar mie mi-e lene sa fac sport, si nu am mai facut nici un sport in mod regulat de la vreo 26 de ani incoace.

Cand eram mic si pana cand am terminat liceul am facut inot destul de regulat si mai mergeam si in drumetii ocazionale la munte, unde am avut ocazia sa invat si sa calaresc si sa schiez. Nu imi prea place sa practic sporturi de echipa, deoarece am tendinta de a ma simti in permanenta inadecvat si vinovat fata de co-echipieri.

In timpul facultatii m-am lasat in mod treptat de aceste obiceiuri sanatoase, si m-am apucat si de fumat. Tipul ala oarecum mai in varsta, insurat, cu copii, cu care am fost intr-o relatie intermitenta oglinditoare a relatiei mele cu Romania, m-a invatat sa fumez. (Tot el e ala care, desi i-am ararat atat bunavointa si indulgenta in mod nejustificat de lung, mi-a interzis in mod primitiv tipic balcanic sa ii povestesc eu personal ceva despre mine insumi, a neglijat total sa-mi dea background check competent mie personal, desi a facut-o in stil semi-incompetent de tip decadele 1980-2000 in ceea ce priveste familia mea, insa, in stil iarasi total balcanic, se astepta sa fiu intotdeauna gata pregatit sa ii facilitez proiectele personale, ba chiar sa ii fac si lobby, de cate ori avea nevoie de expertiza sau bunavointa mea fata de el.) El intre timp s-a lasat de fumat. Eu nu ma voi lasa probabil niciodata. Am incercat o singura data, a durat vreo 5 saptamani, si era sa ajung sa incep sa ma gandesc iar la chestia aia total ilegala si neetica, sinuciderea. Si acum tin minte ce extraordinar de repede am inceput sa ma simt iarasi bine cand m-am reapucat de fumat.

Incheiere:

Sunt aproape sigur ca de pe la 65 de ani incolo, in ciuda prudentei care in general ma caracterizeaza, am sa risc sa fumez tarand o canistra de oxigen dupa mine, si ca am sa fac repetate infarcte cardiace si accidente vasculare cerebrale care imi vor spori atat gradul de afazie cat si incapatanarea narcisistica inainte sa mor sufocandu-ma, panicat, in timpul unui episod de edem pulmonar acut. Insa am sanse mai mici de a dezvolta maladia lui Parkinson, care mi se pare mai inestetica, plus e adeseori insotita de depresie, conditie care, la randul ei, narcisist fiind, imi displace foarte mult, si nu consider ca mi se potriveste. De altfel nu am indeplinit niciodata criteriul de durata de tristete predominant consistenta, (minim 2 saptamani), pentru un episod depresiv major, iar anhedonic cred ca imi este constitutional absolut imposibil sa fiu vreodata.

Nu pot sa folosesc Zyban pentru a ma lasa de fumat prevenind riscul depresiei asociate, deoarece este contraindicat la persoanele care au anumite tulburari de alimentatie, sporindu-le riscul de convulsii epileptice, plus ca in cazul meu cred ca mi-ar putea cauza un episod iatrogenic hipomanic, sau, mai periculos, mixt, posibil asociat, iar, in mod riscant, cu idei suicidare, iar Chantix-ul sporeste el in sine, ca efect advers, riscul de aparitie a ideilor suicidare, asa ca mi-am gasit scuze destul de solide. In plus, mamei pot sa ii explic ca simt nevoia sa imi permit sa am si eu macar un viciu.