Amintiri din copilarie

Eu nici nu-mi amintesc mare lucru din scoala generala, doar 2 fete care m-au impresionat la vremea aia: I. care avea niste ochi caprui f. frumosi si careia i-a murit tatal de infarct prea devreme; e in Elvetia acum dupa cate am auzit; si R. care avea niste atribute fizice dezvoltate devreme si din belsug; nu-i mai tin minte culoarea ochilor pt ca privirea imi era inevitabil atrasa putin mai jos; marturisesc acum ca intr-o zi am cedat ispitei si m-am intins dupa un creion si dupa ce l-am apucat am facut un fel de arc de cerc si am atins in treacat unul din obiectele ispitei; a fost o senzatie tare ciudata si placuta in acelasi timp si am ramas profund emotionat o vreme destul de indelungata dupa aceea.

---------------------------------------------

Va mai amintiti primul sarut ? Eu aveam 14 ani cand am sarutat prima oara o fata, si eram in vacanta de vara intre generala si liceu, la munte, cu parintii si cu niste cunostinte de familie care aveau o fata de varsta mea. Parul blond inchis, ochii caprui, avea in ziua aia un pulover grena si pantaloni kaki. Iesisem la plimbare, mergeam pe o poteca, cumva in urma parintilor, am ajuns la o poienita, am cules o floare, m-am uitat dupa parinti care in clipa aia nu se mai vedeau, i-am oferit floarea, am ezitat putin si pe urma am indraznit sa ma apropii de ea si sa o sarut. Spre fericirea mea, nu s-a tras inapoi, ba chiar mi-a raspuns. A durat cateva minute bune. Pe urma am auzit ca ne strigau parintii si a trebuit sa ma despart de ea, spre marele meu regret. Era cu o zi inainte de plecarea de la munte, asa ca ocazia nu s-a mai repetat. Pe urma am inceput scoala la licee diferite si nu am mai intalnit-o de atunci. Nu stiu de ce, dar nici familia ei nu a mai venit in vizita la noi o perioada, apoi tata a plecat la lucru in Finlanda, oricum, nu am mai avut ocazia sa o revad. Ma intreb daca ma mai tine minte si ea.

_________________________________

Vlad, cred ca m-ai encapsulat perfect. [tocmai ma facuse "solipsist"]

Trebuie sa recunosc ca am dat search pe wiki ca sa inteleg mai bine ce inseamna solipsismul si ma bucur ca am avut ocazia sa citesc http://en.wikipedia.org/wiki/Solipsism

Asta imi aduce aminte, evident (ca de obicei), de un party la care am fost cand aveam 14 ani, la inceputul scolii care a survenit tocmai dupa vara acelui prim sarut pe care l-am mai descris pe Imed in topicul cu acelasi nume, si am intalnit un tip cu vreo doi ani mai mare care a incercat sa imi spuna ceva despre Schopenhauer (cu care chiar acum am remarcat ca am avut cam aceleasi preferinte literare in adolescenta si, good grief, Holy Mother of God ! chiar ca si seamana un pic cu Schopenhauer cand era mai mic), dar eu nu l-am inteles la vremea aia, tin minte doar numele acelui filozof rostit de buzele lui cate mine si tin minte ca, literal, mi s-au inmuiat genunchii in timp ce imi vorbea. S-a mai intamplat o chestie de la el catre mine pe care chiar ca nu am chef sa o povestesc acum, nu a durat decat o clipa, l-am refuzat indignat oricum, nu s-a intamplat nimic grav, dar starea mea de tulburare a durat mult dupa party chiar in timpul drumului meu inapoi catre casa. Il chema Mircea, avea parul brunet si cret, era cam grasut. Nu l-am mai vazut nicio data de atunci. Lui mama nu ii placea de fata aia care ma invitase la party-ul respectiv care avea loc in casa ei si m-a tot barait la cap o vreme ca fata aia are o influenta proasta asupra mea cu cercul ei de prieteni. Pe vremea aia eu ascultam totusi de mama si de aia nu m-am mai dus niciodata la vreun party in casa ei, dar motivul principal pentru care am ascultat-o pe mama era de fapt ca imi era o teama ingrozitoare ca as putea sa il mai intalnesc pe Mircea din nou vreodata.

______________________________________________

Prima mea amintire e cam ridicola si usor anxiogena. Eram de vreo 4 ani (inainte sa incep gradinita, cred) si eram in curtea casei bunicii, asteptand-o pe mama sa vina de la servici si sa ma ia sa ma duca acasa (pe vremea aia ma lasa in timpul zilei la bunica si ma lua acasa in fiecare seara). Si a aparut mama, vesela, imi facea cu mana si mi-a spus ca a gasit prune frumoase si mi le-a aratat si m-a intrebat daca vroiam sa mananc una. Nu-mi prea era foame, dar tin minte senzatia ca n-am vrut s-o refuz pe mama. S-a dus repede in casa, a spalat una si mi-a dat-o. Dupa ce am muscat din ea, am observat ca avea un viermisor in ea...yeack!...imi amintesc ca pe de o parte am fost dezgustat, dar pe de cealalta parte m-am ingrijorat despre cum sa-i spun mamei ca nu mai vreau sa mananc din pruna ca sa nu se supere cumva pe mine ca o refuz intr-un fel ! Si tin minte ca in loc sa zic ceva, am preferat sa folosesc o expresie faciala, m-am incruntat si mi-am incretit nasul si in tot timpul asta ma uitam la mama ca sa vad daca observa ca era ceva in neregula si sa vorbeasca ea prima, sa ma intrebe ce am. Intr-adevar, bineinteles ca m-a intrebat si apoi am zis "uite, are vierme" si i-am aratat pruna. Mama a luat pruna si a aruncat-o si a zis "da-o incolo de pruna, imi pare rau ca te-am pus s-o mananci" si m-a mangaiat pe cap si mi-a zambit si mi-a ras si a schimbat vorba ca sa ma linisteasca. Nu stiu de ce, dar tot timpul pana atunci fusesem speriat cumva ca mama o sa ma oblige sa mananc toata pruna aia ! Probabil ca poate pentru ca de obicei imi spunea sa mananc toata mancarea din farfurie.

Mai am o amintire, din prima zi de gradinita, tot cam pe la varsta aia, 4- 4 ani jumate poate. Era prima mea gradinita care era in apropierea casei bunicii (mai tarziu, dupa un an, am schimbat gradinita cu una aflata in aproprierea casei parintilor.) Dupa ce m-a lasat mama acolo, am inceput sa plang, si probabil ca nu mai ma opream, ca educatoarea s-a decis sa ma duca intr-o camera alaturata care era plina de jucarii. Dar m-a lasat acolo singur si eu am interpretat asta ca o pedeapsa si ca a doua abandonare, plus ca am impresia ca era cam intuneric acolo, sau poate erau perdelele trase. Nici nu mi-a pasat de jucarii, eram la usa, incercand sa deschid usa sa ies de acolo, dar ori era clanta prea sus, ori n-aveam putere sa apas pe clanta, si n-am reusit sa deschid usa. Si m-am speriat si suparat si mai rau si am inceput sa plang in hohote, pana cand probabil ca m-a auzit educatoarea si m-a scos de acolo. Tin minte ca parca m-a facut cumva de rusine, zicandu-mi ceva de genul "baiat mare si uite-te la el cum plange ca un bebelus !". Pe urma am fost asa de bucuros ca am iesit de acolo, ca am uitat ca mama nu mai era acolo si am inceput sa ma joc cu alti copii. Dupa aia, nu mi-a mai fost frica sa merg la gradinita, desi mama mi-a zis mai tarziu ca tot am mai plans din cand in cand in primele saptamani cand ma lasa la gradinita.

Tot din aceeasi gradinita, in primele zile, tin minte ca am vazut copiii din grupa mare decupand cu foarfeci adevarate niste modele de pe hartie si le-am admirat indemanarea si ma intrebam in gandul meu "oare o sa fiu si eu in stare vreodata sa stiu sa decupez asa ca ei ?". Se vede ca am fost ambitios si competitiv de mic, dar avand in acelasi timp oarece dubii asupra propriei mele competente !

______________________________________________________

Amintirea despre biserica din Herculane unde am fost cu mama cand aveam vreo 5 ani: mama s-a dus odata in interes de serviciu acolo chiar cu prietena si colega ei de atunci, Olga, cea cu nume de rusoaica despre care am zis cate ceva pe topicul de fete batrane, si s-a gandit sa ma ia si pe mine; intr-o zi m-a lasat sa ma joc in piateta din fata hotelului unde stam- sau stam in gazda, nu mai tin minte- si dupa ceva timp a venit afara sa ma cheme la masa si a observat cu oroare ca disparusem de acolo; eu am fost tare cuminte cand eram mic, mereu o ascultam pe mama, eram si fricos, nu ma aventuram eu departe de ea asa de repede sau de usor, dar uite ca in ziua aia am disparut pur si simplu; mama a intrat in panica, a inceput sa ma caute peste tot, era gata gata sa cheme un politist, cand, in sfarsit i-a venit o idee si m-a gasit: intrasem in biserica din fata scuarului si ma uitam fascinat de un timp bun la icoane. Eu nu tin minte faza, mi-a povestit-o mama mai tarziu, si am avut vag o recolectie de senzatie mai degraba decat de povestea ratacirii in sine: cum ca ma pierdeam in reverii in fata unor imagini aurite in penumbra racoroasa a unei biserici.

____________________________________________________

Am citit pe undeva o data ca intr-adevar tindem sa ne amintim mai clar si mai in detaliu amintirile proaste decat cele bune. Se opina ca e poate tot un fel de cauza genetico-evolutionara care s-a dezvoltat ca sa ne protejeze, ca sa stim sa ne aparam pe viitor mai bine de lucruri potential periculoase sau rele, recunoscandu-le riscul din timp.