Ma rog, initial relaxare, gandit la trecut, la pierderi, si apoi urmeaza si faza muncii, in cadrul oricarei activitati de joaca serioasa. Cel putin pt mine personal joaca a fost mai mereu de nivel de sarcina de serviciu. De unde sa stiu eu cum trebuie sa ma joc ? Adica aveam asa niste cuburi, masinute, animale de plastic, etc, numite jucarii...dar ce sa fac eu personal cu ele ?...oare existau niste reguli si instructiuni care trebuiau folosite astfel incat cineva sa se joace intr-un mod cu adevarat profesional in mod minim etic si competent ? Oare trebuia sa imi inventez eu personal aceste reguli ? Zau, o problema deosebit de serioasa. Eu personal, de cand ma stiu, mi-am luat intotdeauna activitatile zilnice la modul cat mai serios. Pai cum sa nu le iau in serios, cand eu aveam atatea raspunderi pe capul meu inca de la varsta de 4 ani, (cam de cand am amintiri personale) ? In primul rand mi-am inceput cariera profesionala oficiala ca body-guard de om adevarat, nu de vreun cubulet sau vreo figurina de plastic, (atunci cand m-a pus mama sa am grija de prietena mea, ca sa poata ea sa se relaxeze band cafea cu mama ei, cand eu, de fapt, voiam sa stau acolo cu mamele, si sa trag cu urechea la ce discutau ele, si acea prietena putea sa se descurce si singura, ca oricum altceva decat sa fuga de colo colo, sau sa ma inghionteasca, sa ma imbranceasca, ba chiar sa ma ciupeasca din cand in cand, mai ales daca ii stateam in cale, habar nu avea sa faca) !
(Mai inainte de 4 ani, deduc retrospectiv ca aveam indatorirea sa am grija doar de mine personal, desigur cunoscandu-mi limitele propriilor mele capacitati, si anuntand pe altii din jur daca gaseam vreo problema pe care nu ma pricepeam sau nu ar fi fost etic sa o rezolv singur, acordand totodata si respectul cuvenit celor din jurul meu, fie ca erau angajati simplu desemnati sa stea acolo cu mine, sau superiori ierarhici, sau indeplineau ambele functii. Presupun ca eu am fost atat ff egoist din prima clipa, dorind sa ma bucur singur daca gaseam ceva de care puteam sa ma bucur in jurul meu, fara sa ma simt nevoit sa impartasesc aceasta bucurie si cu altii, cat si total ignorant superficial daca se ivea vreo problema, deoarece stiam ca ea va fi rezolvata oricum de cei abilitati sa o rezolve la nivel expert, fara sa trebuiasca sa devin eu personal prea anxios in legatura cu solutionari de probleme eu singur la nivel administrativ, sau prin delegare potrivita altora la nivel managerial. Prin urmare, pur si simplu eu habar nu am nici acuma sa comunic cu alti oameni in afara de a le cere un sfat sau un ajutor cat mai concret punctual pertinent solutionarii unei probleme de interes pt mine personal momentan, si am, in plus, si tendinta chiar obositoare de a ma simti eu personal raspunzator de a rezolva prea multe chestii de unul singur, si tendinta posibil enervanta pt altii de a dori sa fiu eu personal in control la mai tot ce se intampla pe o raza de cca 1 metru in jurul meu, si daca se apropie de mine personal cineva care nu imi place si ajunge la limita de 1 m, eu pur si simplu incep sa dau semnale clare sa ma lase in pace, sau chiar o iau din loc, exceptiile fiind reprezentate numai de cei aflati pe lista mea de VIP, care este o lista deosebit de scurta, si in general nu trebuie sa includa mai mult de alte 3 persoane in caz ca joc poker cu ei in jurul unei masute.)
In paralel, totodata, la gradinita, trebuia sa ma confrunt cu adaptarea la un colectiv de munca total indiferent fata de mine, intr-o organizatie despre care nu stiam nimic, in afara de ca avea un portar/paznic, (pe care l-am evaluat ca dedicat serviciului lui si in general constiincios la locul de munca, si totodata etic in relatia sa cu studentii, plus respectuos fata de d-nele educatoare, d-na directoare, plus chiar si fata de femeia de serviciu, un adevarat role model profesional pt toti portarii si paznicii lumii), plus ca m-au pus sa inspectez chiar din prima zi tocmai jucariile alea mari si complicate, la care eu nu ma pricepeam absolut de loc, ba am fost chiar indemnat sa ma si joc cu ele. Normal ca m-am speriat de atata raspundere.
Plus, dupa aia, cand am inceput sa imi construiesc propriul meu serviciu de inteligenta, caruia i-am devenit, la un moment dat chiar director, efectiv, m-am zbatut de unul singur. Cum sa poti sa iei in joaca sau in gluma asemenea indatoriri si raspounderi cu adevarat serioase ? Mai ales ca se apropia si revolutia planificata pt decembrie 1989, (care, zau, dupa parerea mea se putea amana si pt martie-aprilie 1990, asa cum fusese planul initial, insa, ma rog, intr-adevar, perioada post ianuarie 1990 era prea ocupata din cauza planificarii reunificarii monetare a RFG cu RDG, si pana la urma a fost OK si in decembrie, insa totusi, nu cred ca a fost frumos sa se creeze conditii de pierderi colaterale, plus sa executi oficial niste oameni chiar asa in ziua de Craciun, adica zau, pe undeva cineva tot a fost incompetent...de fapt chiar mai multi pt ca s-a vazut ff clar la TV ce hal de lipsa de organizare a fost in legatura cu aceasta revolutie total subcompetenta, de parca, zau nu trecusera deja 200 de ani de la modelul Bastilia, plus o groaza de alte modele sud-americane, si nu erau si o gramada de carti descriind diverse metode de efectuat revolutii pe toate drumurile accesibile chiar tuturor...adica daca tot dai copy-paste, si mai si executi dupa copy-paste, macar da si tu copy-paste si executa calitativ), revolutie ale carei semne prevestitoare iminente deja se intuiau cat mai larg popular din cresterea zvonurilor stradale despre diverse nemultumiri ale oamenilor muncii, descrise chiar destul de ordonat, (aprovizionare/transporturi, sistem de sanatate, caldura de haine si gaze, mancare, etc), plus cat mai multe bancuri anti-administratie Ceausescu, ba chiar anti-regim socialist utopic sau comunist clasic la liber.
Zau, pai ce, ca director operativ, (la vremea aceea pre 1989, ca abia ulterior am devenit de tip general), de serviciu de inteligenta, era de gluma ? Plus sa vezi cum colegii tai pleaca unul cate unul ba in Elvetia, ba in Germania...efectiv a fost un adevarat exod de oameni care parca paraseau un vapor care se scufunda in ultimele 18 luni alea inainte de revolutie. Ma rog, incepuse si mai devreme, dar mai fusesera valuri asa mai organizate din cand in cand de oameni carora li se aproba plecarea...poate si asta fusese unul din acele valuri deja planificate, naiba stie, dar tot ce stiu e ca mie mi-au plecat multi colegi de clasa atunci, efectiv in clasa a 2-a. Pe urma, in clasa a 3-a am plecat si eu, desi eu mai mult temporar, pe vacante, nu definitiv ca multi altii.
Pe urma mi s-a propus sa imi parasesc familia, si sa ma mut la Paris cu o doamna profesoara de dictare de lb franceza, o propunere, desigur, flatanta pt mine, mai ales ca venea atasata cu un compliment cum ca eu as fi chiar posibil destinat urmarii cursurilor unei Grande Ecole, compliment pe care mama mea l-a judecat la justa lui valoare, ca fiind, desigur, ceva total absurd si ridicol...deci, nu m-a lasat...plus sufletul meu fusese deja vandut USIA, la acea vreme de fapt mai mult din cauza Braziliei si a sud-americanilor, ca nu o aveam eu personal cu razboiul rece clasic, cu ala, dupa parerea mea, trebuind sa se chinuiasca aia de il incepusera, nu eu. Eu deja eram impartial favorabil inclinat atat sefilor administratiilor de pe atunci ale Moscovei cat si Washingtonului, cat si RP Chineze, pt ca ii evaluasem pe toti, asa fugitiv, la prima vedere, (din diversele lor declaratii si aparitii publice din mass-media + informatii provenite pe canalele mele private), ca fiind totusi oameni seriosi si maturi, care vor fi totusi in stare la un moment dat sa cada de acord ei intre ei cine sa imi ofere mie personal servicii de SPP, plus eu eram cu construitul viitorului meu serviciu la acea vreme, plus ca deja era clar ca se ajunsese la un acord de armistitiu deja in legatura cu acel razboi rece, deci ce rost ar fi avut sa imi fac eu personal griji in legatura cu el, mai ales ca incepusem sa fiu nevoit sa ma intalnesc la acea vreme si cu reprezentantii Vaticanului. Eu deja fusesem ferm decis oricum catre alegerea USIA, de cand vizitasem Berlinul de est chiar inainte sa cada zidul, insa totusi raman recunoscator acelei doamne profesoare care chiar se pare ca crezuse in potentialul capacitatilor mele de pe atunci cand eram atat de tanar...de altfel, a iesit ff bine din punctul meu personal de vedere pana la urma, dar poate, asa la nivel de datorie fata de mine insumi, poate chiar ar fi trebuit sa ma chinui studiind la Sorbona, in loc sa ma relaxez in Hawaii [R] ulterior, la acea varsta minunata de 19 ani.
Toate aceste griji si raspunderi nu aveau cum sa nu ma impovareze si sa nu imi influenteze stilul de joaca de-al lungul copilariei si adolescentei, plus ca eu mi-am dat seama destul de devreme ca joaca este o munca, un fel de indatorire a oamenilor fata de societate. Eu chiar fusesem condamnat de cateva ori la jucat in izolare intr-o camera oarecare, in scopul ispasirii unor comportamente sociale neregulamentare atat de mama cat si de prima mea educatoare de la gradinita, si ele fiind deci, prima, seful interimar desemnat al serviciului CTC, al departamentului de Protectia Muncii, si al organizarii serviciilor mele de SPP (pana sa se decida ele intre ele, marile puteri, Rusia, China, si SUA, cine sa castige licitatia pt aceste servicii, sau cum sa isi imparta activitatile in diverse schimburi si diverse garzi de week-end, in caz ca doreau sa participe toate 3 sa lucreze ca SPP-isti pt mine...macar de-ar fi la fel de competente si etice ca paznicul/portarul gradinitei mele, ceea ce le recomand sa aspire si pe viitor ca ideal profesional), iar a doua, expert profesional pe activitati de joaca + educatie prescolara, deci persoane deosebit de competente, eu personal nu am avut nici un dubiu inca de pe la 4 ani incolo ca trebuie sa incerc sa ma joc si eu inalt calitativ, mai ales daca putea fi si vorba uneori de a-mi ispasi vreo vina fata de societate si de a ma reabilita prin joaca utila ei, acestei societati, dar, desigur, daca era si vorba de a ma dezvolta eu personal atat in plan profesional, ca viitor director de serviciu de inteligenta, si in plan personal, asa ca eu-eu.
(...va urma...)
Ingen kommentarer:
Send en kommentar