Relatia mea personala cu Jocul/Joaca- partea 1

Zau, nu stiu de ce m-am sculat asa imbufnat ieri dimineata, de mi-am amanat pana si articolul despre Joc/Joaca. De fapt cred ca stiu. M-am sculat efectiv suparat pe toata lumea, si asta inseamna ca de fapt eram suparat pe mine insumi. Stiu si de ce. Efectiv NU i-am ascultat pe mama si pe tata, care mereu mi-au spus si inca imi spun sa invat sa am grija de mine, si eu am stiut ca in ultima saptamana eu nu i-am ascultat. Efectiv nu am fost indeajuns de egoist, si m-a apucat un fel de disperare altruista, in loc sa folosesc in continuare bine mersi linistit mecanismele mele de aparare preferate, care mi se si potrivesc ff bine, denial-ul + rationalizarea, si umorul. Cred ca este din cauza ca, la fel cum imi este imposibil sa gasesc incaltaminte si accesorii de piele inalt calitative in Norvegia, mi-a fost si ff greu sa folosesc umorul, ca mecanism preferat mie cu adevarat superior de aparare de nivel de aur, (desi se pare ca in Norvegia e considerat pe locul 2 dupa altruism, si e efectuat la un nivel total sadic-infantil de copil de max 12 ani), si in ultima saptamana, chiar ca nu am avut ocazia sa il pot folosi, decat o singura data, insa l-am folosit si in mod reactiv sadic-norvegian, si mi-a parut sincer rau dupa aia, pt ca asa ceva nu prea e genul meu, in nici un caz la serviciu, unde eu chiar incercasem sa imi planific ca in zilele cele mai dificile sa arborez o atitudine in general sustinatoare de moral de tip zambitor-incurajatoare de voluntarism patriotic loialist optimist de constructor al socialismului, (desigur de catre altii, nu de catre mine personal)...dar bineinteles ca uitasem total de armura ridicola, (nepotrivita mie personal, mai ales ca eu nu le prea am cu cavalerii medievali costumati in metal zanganitor, eu fiind mai mult cu admiratul sandalelor antice grecesti si romane cu cat se poate de multe curele de piele infasurate si stranse exact cat trebuie...si ce talpi...), cu care ma impopotonasem, plus de zidul din fata mea personala, fata de care eu nu stiu de ce, (din altruism, desigur), m-am simtit efectiv nevoit sa dau cu capul ca un berbec, (deoarece eu nu sunt cu escaladatul, nedorind sa mi se verse in cap smoala incinsa), si aceasta mica incercare de a manipula mediul meu inconjurator a ricosat imediat inapoi catre mine.

Cred ca am fost "contaminat" superficial cultural norvegian, si nu stiu daca eram pregatit inca pt asa ceva. Adica nici nu s-au implinit 2 ani de cand sunt aici. Plus ca mie personal altruismul imi este total strain, plus chiar si pt norvegieni e mai mult de tip de propaganda politica, decat real caracteristic sufletului lor. Altruismul, dupa parerea mea, apartine ceva mai natural popoarelor sudice ale Europei, care au fost in general bine hranite, mult mai mult decat poporului norvegian, care, de cand il stiu, pare a suferi de foame. Cred ca numai ursii polari, cativa elani, si cativa reni sami nu au suferit de foame in Norvegia. Si foamea precis nu dispune la altruism, ba poate dispune chiar la o relatie ambivalenta cu altruismul, mai ales daca este fortat educativ nepotrivit, fie prematur, fie prea strident/brutal si inabil propagandistic. Eu personal nu am o relatie ambivalenta cu altruismul, pur si simplu nu-l pot suferi si basta. Nu mai vorbesc ca, daca e vorba de a construi ceva, inclusiv socialismul, ar fi trebuit sa iau seama mai bine la atitudinea muncitorilor constructori reali de la corporatia vecina Piramida, nu sa improvizez eu asa aiurea, cf filme realist socialiste cu muncitori constructori ai sec XX. Pana la urma, prin urmare, deci, efectiv nu am fost "cuminte", nu mai zic ca nici nu m-am spalat pe maini, nici nu mi-am facut lectiile.

Nu cred ca oamenii aflati sub stress ar trebui sa foloseasca altruismul. Eu nu am fost obisnuit cu nivelul de stress social pe care l-am intalnit aici. Nici nu aveam habar ca este posibil intr-o tara aparent atat de linistita si de bogata...desi, desigur, este bogata doar de un pic mai mult de o singura generatie, si efectiv, fie a fost indopata fortat, fie s-a lacomit...si nu era genul ei. Daca Romania este ca o fata tanara adolescenta de cca 13 ani 1/2, care a crescut  in conditii oarecum abuzive, intr-un cartier ceva mai brutal si sarac, desi nu extraordinar de violent, din cauza, probabil, ca a avut macar 2 bunici ca lumea, care au reusit sa o protejeze cat de cat cand era mai mica, unul fiind probabil Regele Ferdinand, iar celalalt poate chiar insasi limba romana, insa la o varsta ceva  mai marisoara fiind martora la activitatile neetice ale unui tata cam alcoolic si grosolan, si mai slab protejata de o mama destul de timorata, (acestia neputand deja fi identificabili ca persoane anume, deoarece imaginea este, desigur, o figura de stil), nereusind sa isi convinga tatal sa o lase sa viseze potrivit varstei ei la primul bal de la caminul cultural, ba chiar incasand si o scatoalca si o injuratura de mama, atunci cand a incercat, in joaca, dar si speranta sincera, sa se machieze si sa isi priveasca chipul in oglinda, si sa isi inchipuie cum va fi oare intr-un prim dans din viata ei, Norvegia in schimb, este o adolescenta de cca 15 1/2 ani, cu probleme oarecum ceva mai severe, desi, desigur, nu irecuperabile. Nu doresc sa intru in descrierea lor in clipa asta, mai ales ca acest blog nu este de fapt in principal dedicat culturii acestei tari, ci este in principal destinat adaptarii mele personale in cadrul acestei tari, si al luatului de ramas bun de la lb romana.

Eu nu doresc sa imi iau vreodata ramas bun de la ceva sau cineva fara a fi impacat si linistit in sufletul meu. Niciodata nu mi-a facut placere sa plec de langa cineva sau ceva drag mie avand sentimente de suparare in sufletul meu fata de acea persoana sau acel obiect, desi, desigur supararea simpla din cauza de tristete de despartire, am considerat-o ca un sentiment acceptabil, desi nu as putea sa spun ca s-a ivit de fiecare data cand am plecat de langa ceva sau cineva. Eu am plecat de multe ori de langa cineva sau ceva drag. De mic de tot, de cand ma stiu, eu am fost tot pe duca. Nu am avut multe persoane care mi-au fost chiar autentic dragi in viata mea, la care sa tin cu intreg sufletul meu deschis si sincer, plus cu toata inima mea, iar obiecte nici atata. E mama, e tata, e prietena mea, e bunica mea materna, e bunicul meu matern, e bunica mea paterna. Ei sunt incontestabili. Mai sunt cativa profesori, (de ambele sexe), pe care i-am admirat ca oameni profesionisti cu adevarat, si pe care intotdeauna sufletul meu ii va saluta omagial daca se intampla sa ma gandesc la ei, pt ca ei chiar ca au fost inimosi si harnici, nu numai fata de mine, dar chiar fata de generatie dupa generatie dupa generatie de elevi din fata lor...desi din pacate eu personal efectiv nu am fost in stare sa invat mai nimic de la ei, decat efectiv sa ii admir cu gura cascata si ochii chiar holbati de uimire ca pot exista acest fel de oameni profesionisti chiar atat de autentic dedicati pe acest Pamant.

Pe urma e Karl, (desi la vremea lui eu nici nu stiam ce e sufletul, si/sau poate nici sufletul meu habar nu avea ca este angajatul corporatiei mele personale private, si poate o fi crezut ca e doar asa, un fel de musafir sau turist, dar desigur inima mea batand in fata lui am simtit-o, si chiar destul de tare), e d r, (love of my life, etc.), e micul print, (desi fata de el, zau, desi am fost sincer, totusi nu mi-am deschis sufletul prea mult, iar cu inima mea pe inima lui abia am indraznit sa il ating de cateva ori, deci mi-a fost si frica sa nu-l iubesc prea tare, tocmai pt ca sa nu-l ating/influentez cumva in mod gresit la sufletul lui inca in formare cu elemente ale sufletului meu, de care eu nu cred ca avea neaparata nevoie de-a lungul vietii lui independente viitoare). Ar fi fost oarecum si Nelson, (el fiind insa deja o cauza pierduta pt suflet, pe care amandoi ni l-am despartit prin ziduri personale de spatiul din jurul nostru personal, si in mod conventional de la inceput am decis de comun acord sa tinem usile + ferestrele inchise intre sufletele noastre, desi eu m-am uitat curios printr-o fereastra la el de cateva ori cand dormea, si el, la randul lui, a deschis fereastra casei lui si mi-a spus buna ziua de cateva ori chiar amical, si, per total, eu personal avand atat mintea din fruntea mea, cat si inima mea la dispozitia lui, de cate ori ar avea nevoie de ele, si sper atat de mult, atat de mult imi doresc sa ma intalnesc o data cu el in Maroc, in viitor, departe de tot, cand vom avea peste 62 de ani amandoi, poate chiar peste 67...desi totusi parca nu as vrea ca el sa aiba peste 71, ca prea ar fi batran, sau cine stie...poate ca atunci cand implinesti 70 de ani, mai ales in viitor, nu esti chiar asa de batran, totusi). Eric este exilat din cadrul acestei liste, desi eu personal mi-am pus inima pe masa chiar sincer fata de el.

Ca obiecte, zau, mereu mi se strica in mod cu adevarat prematur brelocul preferat al momentului respectiv, de care ma agat si eu. Am avut unul din NY, cu imaginea turnurilor WTC gravata pe el, pe care l-am purtat ani de zile cu mine, efectiv carandu-l de colo colo, desi nefolosindu-l pt rolul lui principal original, pt ca era de fapt defect, si mi-as fi pierdut cheile, sau cel putin as fi fost obligat sa le culeg de pe jos in continuu, daca l-as fi folosit ca breloc, si l-am atins strans in degete de atatea ori incat efectiv, la un moment dat, am vazut cu uimire ca s-a sters imaginea gravata pe el. Nici nu mi-a venit sa cred ce s-a putut intampla. Nici nu mi-a venit sa cred. Si acum am acel breloc, desi nu il mai car chiar peste tot, si imi pare atat de rau ca s-a sters imaginea aceea gravata pe el. Ar mai fi cateva carti, desi niciodata aceleasi, pe care mereu mi le-am luat cu mine ca obiect de tranzitie in orice calatorie in care am plecat, desi rar am ajuns sa le citesc vreodata. Erau doar asa pt a le atinge, si pt a-mi aminti de patul meu anterior, pe care nu mai aveam sa il regasesc decat poate peste ceva vreme, cine stie cand, si a ma pregati totodata sufleteste pt a dormi intr-un pat nou. Ar mai fi dream catcher-ul cadou de la prietena mea, cumparat pt mine special din aeroportul Minneapolis-St Paul, care si acum sta pe peretele camerei mele din apartamentul parintilor mei din sectorul 2 Bucuresti. Mai sunt papucii brazilieni roz neon, tot cadou de la ea, pe care i-am luat in bagaj cu mine si ii am acum in picioare.

A fost mai de mult o servieta de vinilin de culoare ocru, in care avusesem un inel de aur simplu, si o moneda de aur din regiunea unde s-a nascut stra-stra-bunica mea materna, dar le-am pierdut. Au mai fost 2 fotografii inramate in rame de culoare argintie, una cu stra-bunica mea materna, si una cu stra-bunicul meu matern, inainte de a deveni sotul ei. Le-am pierdut si pe alea. A mai fost, si mai de mult, catelul meu cu mutra de ursulet si urechi clapauge, cu nasul de plastic care cadea mereu. S-a dus si el, si efectiv NU STIU UNDE...asa de rau imi pare dupa el. Ca eu, zau, am incercat sa am grija de el cat am putut, dar l-am lasat in urma, si apoi, pur si simplu a disparut, si efectiv NU STIU UNDE E, si asa de RAU mi-ar parea sa fi ajuns undeva la gunoi...ca NU merita asa ceva, zau, NU merita. Mai am un ceas de mana Victorinox Swiss Army Knife, pe care il luasem cadou cuiva, dar nu i l-am mai dat, si acum sta intr-o cutie neagra de carton satinat de forma paralelipipedica aproape cubica, care cred ca imi place chiar mai mult decat ceasul din ea.

(...va urma...)