Mi-am promis de atatea ori ca nu ma voi mai vaita, dar ieri am avut efectiv o zi absolut infioratoare, si efectiv nu am rezistat sa nu ma plang pe blogul blogger-ului Vienela, caruia imi cer inca o data scuze in mod public si oficial. Am avut nu mai putin de 3 seminarii de invatat de-stressul la locul de munca, PLUS o sedinta de feed-back corporatist, in timpul careia, deoarece nu fusese planificata, nu am reusit sa ma conformez asa cum trebuia scenariului obisnuit si am inceput sa pun intrebari de clarificare si chiar sa cer feed-back autentic, efectiv la un nivel de adevarat cretin, PLUS o ora si jumatate de invatat de relaxat practic la locul de munca prin practicarea unui dans in grup, si anume cadrilul. Si eu care ma vaitam de niste simple exercitii de relaxare prin yoga in grup matinal pana acuma ! Zau, sunt intr-adevar un nerecunoscator. Altii se chinuie la cine stie ce benzi rulante, sau in mine, in arenele super-competitive ale JO de la Londra, altii in cine stie ce fabrici exploatatoare din tarile din lumea a 2-a sau a 3-a...si eu ma vait de un cadril...
... mai mult probabil doar pt ca nu ne-a dat si peruci si costumatie, ca sa ma simt si eu macar asa cat de cat mai in largul meu, zicandu-mi ca daca tot e bal, atunci macar sa fie un adevarat bal artistic transvestit, ca, desi eu nu o prea am de loc cu transvestitismul de nivel fetishist, (care de altfel poate fi regasit atat la heterosexuali cat si la homosexuali, si nu are nici vreo legatura cu identitatea sexuala proprie de baiat sau fata), iar pt cel artistic, (la care, desigur, poate participa toata lumea interesata de o cariera in entertainment), efectiv nu am talent, totusi recunosc ca mie imi cam plac paradele si balurile astea costumate de ocazii speciale, de ex Halloween, dar numai in timpul liber si cu mine preferabil spectator la paradele publice...ca eu personal nu am indraznit niciodata sa ies costumat in public in altceva anume decat haine total contemporane anonime, (preferabil de calitate medie-superioara, plus desigur potrivite identitatii mele destul de solide de gen masculin, eu chiar stiind si mai ales simtind destul de sigur ca sunt baiat de cand eram mic de tot si nu doar pt ca asa imi spuneau altii), de cand am terminat clasa a 2-a si am mers ultima oara pe strada imbracat in strai popular romanesc cu ocazia unei serbari scolare, dar chiar si atunci ma asigurase bunica de mai multe ori ca arat bine si ca nu sunt total ridicol, ba a vrut chiar sa imi faca o poza ca sa aiba amintire...
...asta, desigur, NEavand nimic de a face cu faptul ca mi se pare chiar placut din cand in cand sa am ocazia de a incuraja cateva persoane de sex masculin sa imi spuna Ingrid in momente speciale destul de rare, Simone si mai rar, sau ca pastrez numele de Isabella pt a-l incuraja pe viitorul meu consort sa mi-l comunice de cateva ori la ureche in timpul viitoarelor noastre luni de miere personale, sper, optimist, concomitent contemporane, plus NU are de a face nici cu faptul ca pe la 6 ani mi-a facut placere sa probez de cateva ori cateva bluze si rochii ale mamei cand ea era la teatru cu tata si bunica se odihnea rasfoind o revista in alta camera, asta fiind ceva total comun obisnuit, care nu are de a face cu orientarea sexuala sau cu identitatea de gen sau cu cine stie ce posibil viitor fetish...uite, de ex, desi ulterior am dezvoltat un fetish destul de important pt incaltaminte care include si unele cizme de dama, totusi niciodata in veci nu mi-ar fi trecut prin cap sa probez pantofii sau cizmele mamei atunci cand eram mic, desi am probat cizmele si pantofii lui tata si bunicul, pe la 4-5 ani parca tin minte, si ma prefaceam ca eram ei si plecam si eu la serviciu in loc sa trebuiasca sa ma duc la gradinita, si mama radea de mine...
...Zau, mie mi-a placut ff mult sa am ocazia, chiar si de cele mai multe ori total involuntar, (pt ca eu chiar ca nu am talent artistic de absolut nici un fel), sa o fac pe mama sa rada, o iubesc asa de mult cand rade, efectiv mi se topeste inima de dragul ei, si chiar si acum imi vine sa o imbratisez si efectiv sa imi sprijin capul pe pieptul ei cand o aud razand, chiar si daca nu rade in mod special de mine sau de ce am zis sau am facut eu...pe tata nu cred ca am indraznit sau nici nu m-am straduit sa il fac sa rada in mod expres niciodata, desi cred ca ar fi meritat si el sa il bag in seama la fel de mult ca pe mama, si imi facea si imi face in continuare placere sa il aud ca rade spontan, dar el rade cu adevarat fericit si relaxat mai mult de ce zice mama, (pe cand mama rade si de ce zice sau face tata, si de ce zic sau ce fac eu), desi lui tata, (spre deosebire de mama), chiar ii plac filmele de comedie destul de mult, si tot de la el am primit eu primele recomandari de lectura comica sau satirica, (efectiv mentionez in ordine intamplatoare, desi am amintiri ff specifice despre fiecare din acele recomandari de lectura, fiecare la un timp exact specific adecvat varstei si preocuparilor mele, d-nii Mark Twain, Ilf si Petrov, Jerome K Jerome, PG Woodehouse, A Bacalbasa, Jaroslav Hacek, IL Caragiale, Gogol, Jonathan Swift, plus marii fabulisti, Esop, Al Donici, Krylov, Gr Alexandrescu, dl de La Fontaine), pe cand de la mama primeam mai mult recomandari de lectura de curent literar realist, (desi mi-a recomandat totusi, dupa ce s-a consultat si cu tata, si Biblia Hazlie scrisa de dl Leo Taxil), iar cartile romantice le pastra mama pt ea, iar tata citea efectiv de toate, atat non-fiction cat si fiction, in afara de cele romantice pe care mama nu permitea nimanui sa i le ia cumva de pe noptiera sau de pe masuta din sufragerie !
Doar pe dl Italo Calvino ca umorist, in Cosmicomicarii, cred ca l-am descoperit eu de unul singur, poate pe la vreo 13-14 ani, deoarece dupa ce am intrat oficial in pubertate parintii mei s-au cam oprit sa imi recomande ei ce carti sa citesc, ultimele cred fiind romanul realist Ion de dl Liviu Rebreanu, recomandat mie de mama chiar la 13 ani si 12 Scaune de d-nii Ilf si Petrov de tata cand aveam 14 ani ! Zau daca tata nu stia si pe atunci ce importante sunt aceste jocuri de societate, si ce dificil este sa le invete cineva, mai ales o persoana ca mine, si chiar sincer dorea sa ma pregateasca cat putea el de bine pt acest efort la care o dau in bara atat de des si acuma. Adica nu sunt total avers unor jocuri de societate, dar zau, NU la serviciu, efectiv NU pot, si inca si asa de des...efectiv si acum cand ma gandesc la ziua de ieri simt ca incepe sa imi creasca tensiunea arteriala, si mi se incovoaie umerii asa incordati si incovoiati inainte, ca si cum as dori sa imi protejez organele vitale. Nu mai zic ca am facut si o gafa pt ca un coleg norvegian, probabil remarcand cat de stressat eram, chiar a incercat sa utilizeze un stil de umor mai bland ca sa imi fie si mie mai usor tolerabil decat stilul de umor total sadic mai comun culturii norvegiene in legatura cu care s-a vazut clar ca nu am capacitatea de a-l aprecia nici de a-l utiliza asa cum se cuvine, ca sa ma faca sa ma simt ieri ceva mai confortabil, iar eu efectiv, instinctiv si total primitiv, m-am ferit pana si de acel semnal clar de dorinta de suport si solidaritate, ca un adevarat dobitoc.
La cine sa ma gandesc si eu cand ma simt obosit si stressat daca nu tot la mama si la tata ? E cat se poate de clar ca nu sunt pregatit nici acum la 31 de ani nici pe departe sa incerc sa ma straduiesc sa imi fac o relatie autentic intima pe termen lung cu vreun seaman de varsta apropiata mie neinrudit cu mine. (Relatia mea cu prietena mea nu conteaza in acest sens pt ca ea este ca si cum ar fi sora mea buna, mai ales ca eu mi-am dorit sa am un frate sau o sora, cel mai mult cand aveam cam 8 ani, insa mama m-a lamurit destul de clar, direct si precis atunci ca nu e cazul sa imi fac vreo speranta in acest sens...nu prea cred ca prietena mea ma priveste chiar ca un frate, chiar mi-a spus de cateva ori ca ea nu a dorit niciodata sa aiba un frate sau o sora pt ca nu a vazut utilitatea unei astfel de relatii, ba chiar i s-a parut ca ar fi o complicatie de tip obligatie in plus...efectiv nu prea stiu cum priveste ea relatia noastra, cred ca intr-un fel ma priveste ca un fel de frate vitreg pe care il accepta si tolereaza ca atare desi nu si l-a dorit in mod special. Ea imi recomanda carti si filme in continuu chiar si acum, si zau, chiar stie ce sa imi recomande la fel de bine cum stiau si mama si tata cand eram mic.)
13 kommentarer:
In concluzie, capul sus si pieptul inainte! Zile grele vor mai fi...
Nu esti singurul care are dificultati in a stabili o relatie profunda cu cei de varsta sa. Uneori ma intreb daca nu cumva singurii oameni de care am cu adevarat nevoie sunt parintii si copila mea, ceilalti fiind simple prezente de care ma folosesc cu diverse ocazii.
In concluzie, efectiv ar trebui sa incetez sa ma vait, pt ca, intr-un mod total ridicol insa cat se poate de real, o zi "grea" pt mine inseamna o zi in care ma simt nevoit sa depun ceva efort extra ca sa ma relaxez cum vreau eu dupa acea zi grea...ceea ce, daca te gandesti la felurile de zile grele de oameni, asa gradate pe o scara de dificultate de la 0 dificultate la dificultate de gradul 100, in mod cat se poate de real, o zi grea pt mine ar fi gradata pe la MINUS 50, si asta chiar si tinand cont de faptul ca sunt eu mai sensibil din fire la stress, ca daca ar fi gradata asa pe o medie generala de oameni, netinand seama de sensibilitatea la stress a fiecaruia in parte, cred ca o zi grea pt mine ar fi de gradul negativ 150. Eu nu oi avea talent creativ personal, dar simt al proportiilor imi place sa cred ca stiu sa am, (chiar si doar daca e bazat mai mult pt ca sunt fan de oameni proportionati cat mai sexy).
Efectiv, chiar mi-am pus problema l anivel de dilema etica personala, si nu am reusit totusi sa ma decid cat de etic este sa ma vait in fata unei audiente mai mari anonime, sau sa ma vait in fata unei audiente mai restranse insa care nu mai e anonima pt mine, e semnificativa pt mine, si pe care chiar doresc sa o protejez de stressul de a ma asculta pe mine vaitandu-ma.
Chiar as fi curios sa aflu oare alta lume ce parerea are despre acest lucru, adica, asa reformuland problema etica repet, (fara sa tin seama de gen, orientare sexuala, insa presupunand ca totusi e vorba de adulti peste 25 de ani, deci oficial total iesiti din adolescenta, efectiv concret dincolo de varsta pana la care inca se mai plateste pensie alimentara daca cineva e student), este oare mai etic sa te duci acasa nervos de la serviciu si sa te vaiti consortului/iubitului/prietenului, etc., sau este mai bine pt tine personal (inclusiv relatia ta proprie cu consortul/amicul vazuta din perspectiva ta personala) + societate (inclusiv, insa nu limitat la consort/amic, ca totusi si ala, oricat de drag ti-o fi, e altcineva decat tine, si mai trebuie sa te gandesti si la binele lui separat de la binele tau propriu personal, chiar separat de binele mai abstract al relatiei dintre tine si ala) sa te vaiti pe blog asa in general catre o lume total anonima, (fie cu sau fara talent literar, fie si cu facaut penitenta prin a oferi cat mai multe linkuri) ?
Pai stai asa...daca tu ai un copil este de presupus ca ai depasit faza de adult tanar, (dedicata formarii relatiilor intime cu alti oameni), si acum, din punct de vedere functional, (desi poate nu ai implinit inca granita de varsta formala de sfarsit a fazei adultului tanar, care e 38 de ani in zilele noastre, dupa ultimele recalculari din anul 2006, de cand s-a marit speranta medie de viata de la 47 la 67 de ani), trebuie sa te privesti ca deja intrata in faza de adult matur, si, din punctul tau functional individual de vedere, trebuie sa te concentrezi pe treburile fazei de adult matur, adica generat cariera, opera literara, acumulta proprietati, planificat pt pensie, etc., (cf Erik Erikson, Copilarie si Societate, 1950, si alte carti si scheme de planificare ale sale, care sunt ff pertinente si astazi, numai ca s-au mai modificat varstele etapelor, de cand s-a marit speranta de viata + cf ultimele cercetari despre dezvoltarea creierului, plus starea economiei curente globale, adica adolescenta e pana la 25 de ani, adult tanar de la 25 la 38, adult matur dupa 39 incolo, iar batran abia dupa ce iesi la pensie, daca mai supravietuiesti dincolo de 67 de ani).
Desigur, daca nu ai pe cineva sa fie al 2-lea parinte pt copil ESTE mai greu, toata lumea spune asta ca nu e usor pt parinte sa fie singur, (copilului nu-i pasa daca are bunici sau servitori, care sa suplineasca lipsa functionala a unui al 2-lea parinte, pt ca un copil e cu atat mai fericit + mai bine, dupa parerea mea, cu cat are mai multi parinti functionali posibili care sa faca cu schimbul si sa fie cat mai putin stressati si sa ii dea lui atentie tot timpul, 24 ore/24, dar e greu pt parintele singur, asta ziceam).
(va urma, sorry ca e lung)
(urmare)
Deci sper ca ai pe cineva sa fie un al 2-lea parinte functional din acest punct de vedere, ca sa mai echilibreze stressul tau de relatie de 2 contra 1, adica 2 bunici pe rol de parinte 2 si parinte 3, cu perspectiva de 2 bunici contra 1 parinte cu perspectiva de parinte, (repet asta conteaza pt de-stressul si buna starea parintelui, a ta, NU a copilului, copilul e cat mai fericit + ii e mai benefic sa aiba cat mai multi parinti functionali cu cat mai multe perspective posibile in jurul lui, si batrani si de varsta medie si de varsta mai tanara, si femei si barbati, si francezi si englezi, si gay si heterosexuali, dar toti optim functionali si lucrand cu harnicie si cu zambetul pe buze in schimburi, pt ca efectiv doar asa se poate simti cu adevarat un copil centrul universului in mod echilibrat, desigur respectand anumite reguli consistente la care sa se fi cazut de comun acord intre adultii din jurul copilului, renegociabile in functie de varsta copilului, si asa o sa iasa si copilul si mai adaptat pt democratie, si mai bun lucrator corporatist de viitor, si mai adaptat social, etc)...deci nu pt copil e problema, problema parintelui singur este pt el, (si doar la limita secundar pt copil), pt ca desi parintele 1 poate obtine ceva sprijin logistic de la bunici, totusi vocea lui NU se va auzi cu aceeasi pregananta la consiliile de familie care stabilesc regulile pt cresterea copilului, si trebuie balansat echilibrul de negociere, si unii oameni, probabil putini, cu adevarat ff puternici si inalt functionali in mod sustinut reusesc asta si de unii singuri, dar unii, majoritatea probabil, nu reusesc si chiar le trebuie aliati, chiar mai mult decat unul, eventual si o sora, o matusa, altcineva care sa ii sustina cand se pun chestii la vot sau macar asa ca de-stress dupa astfel de sedinte de familie, pt ca, mai ales in cazurile limita, daca e si parinte singur si mai e si stressat de sedintele de familie, plus serviciul, nu mai zic bani mai putini, nici frati/surori, nici unchi/matusi, nici servitori, atunci chiar ca acest stress al parintelui 1 o sa ajunga sa influenteze si functionalitatea acelui parinte deci si copilul pana la urma risca sa ajunga si fara parintele ala si cu si mai putini parinti, doar bunicii si/sau eventual servitorii...
...dar intr-adevar o alta situatie acceptabila ar fi cativa servitori pe post de parinte nr 2, 3, si 4, chiar si 5, (tinand cont ca un parinte care isi asuma functia de parinte valoreaza intre 1,5-2,5 servitori care sunt parinti doar pt salariu, in functie de salariu), iar bunicii, intr-adevar pe post nu de parinti, ci pe post de musafiri regali de onoare, (cu tot respectul pt varsta si contributia lor anterioara pt societate), si sa apara langa copil doar in vizite ceremoniale diplomatice de stat cu cat mai multe cadouri in brate si zambete sustinatoare de moral pt copil, parinte, si toti servitorii.
Recunosc ca este un punct de vedere organizational, si nu unul prea social obisnuit, dar, dupa parerea mea, daca antropologia culturala se aplica predominant in zilele noastre nu familiilor de papuasi din Papua Noua Guinee ci organizatiilor corporatiste, care ele insile au ajuns sa prefere sa fie privite fie ca o familie, fie ca un trib, etc, atunci trebuie sa ne adaptam si noi acestor idei noi si sa incepem sa privim si noi familiile de oameni concrete ca pe niste organizatii corporatiste. De ce nu ? Si nu vorbesc chiar la misto.
P.S. @ Intuneric: ai citit seria de articole de asemanari si deosebiri intre judetul norvegian Rogaland si judetul romanesc Iasi ? Zau, doar din cauza ta m-am chinuit sa o scriu ! Tu mi-ai dat ideea, si pur si simplu nu stiu de ce m-am simtit obligat sa muncesc cu harnicie constiincioasa sa o indeplinesc...cred ca era pt ca nu m-am abtinut mai devreme si ti-am zis ce prost era filmul ala Prometeus inainte sa apuci sa-l vezi, pt ca m-a mustrat constiinta ca NU a fost ceva prea politicos, si efectiv m-am framantat daca a fost etic ce am facut...(eu cu cat sunt mai stressat, si intr-adevar am fost cam stressat in ultima vreme, cu atat ma fixez pe fixul meu cu etica.)
Mie imi face placere sa iti citesc toate insemnarile si comentariile, asa ca nu ai de ce sa te scuzi, nici de ce sa iti faci griji. Este in firea omului sa se vaite cand da de greu. Iar ceea ce mie mi se pare greu, altora, mai puternici fizic sau psihic, li se poate parea floare la ureche.
Cizmele alea sunt de dama, dar este un model destul de apropiat de ceea ce poarta si barbatii.
Isabella este pentru ca iti place o anumita actrita sau doar numele?
Mi-ai pus o intrebare ff grea in legatura cu Isabella, pt ca desi eu cam stiu/intuiesc cum sta treaba, efectiv nu stiu cum sa explic in cuvinte prea bine pt ca nu cred ca am explicat asta niciodata. Am sa incerc, insa efectiv nu pot sa pun mana in foc ca va fi usor de inteles, si precis va iesi cam dezlanat.
Cred ca este posibil sa fie o combinatie de lucruri originand in faptul ca efectiv mi-a placut ff mult de actrita Isabelle Adjani, asa cum arata ea pana in 1995. Cam cand aveam intre 12 si 16 ani am avut un poster cu ea pe perete cand era si mai tanara decat la vremea aia. In acea imagine aparea chipul ei si umerii, cam pana deasupra pieptului. Era imbracata intr-o rochie de epoca de culoare roz, careia i se vedea partea de sus care acoperea umerii, iar gatul ii era dezgolit, deoarece era o rochie decoltata, dar nu prea mult, pt ca i se vedea o margine de guleras alb parca asa de panza mai fina cu broderii, (nu chiar dantela), chiar deasupra pieptului. Avea parul coafat cu carare la mijloc si cu rulouri din alea atarnand pe langa urechi, plus un coc mic pe cap. Ma simteam ff atras de ea, dar mai altfel sau in plus decat simplu sexual, pt ca nici nu se prea vedeau elemente posibil atractive sexuale in poza, (cel putin nu deosebit de atractive pt mine ca sa imi dau asa seama din prima), era mai mult fata ei si aerul, era asa ca un fel de cum as fi vrut sa fiu acolo langa acea imagine a ei in poza + chiar aproape sa fiu si eu ca ea daca as fi fost de sex feminin...desi eu nu am vrut niciodata sa fiu de sex feminin, nici nu am avut dubii vreodata in legatura cu asta, adica nu am avut probleme de tulburare de identitate de gen, (ca alea se remarca de copil mult mai devreme cand efectiv un copil de varsta destul de mica, efectiv de pe la 4-6 ani in sus, se poate simti inauntrul lui fata cand chiar arata ca baiat plus toti ii spun ca e baiat, sau invers...cam ca in filmul Ma Vie En Rose care exploreaza experienta unui copil cu tulburare de identitate de gen in mod destul de tolerabil, insa nu stiu cat de realist, pt ca sincer eu personal am interactionat doar o singura data in viata cu o persoana cu tulburare de identitate de gen din Romania si zau daca nu mi-am format impresia ca a avut parte de o viata mult mai chinuita si chiar mai brutala decat acel baietel din acel film).
Ma rog, deci la mine fata de posterul cu Isabelle Adjani, era mai mult la nivel de reverie in perioada cand efectiv mi se forma personalitatea si imi cautam si eu fragmente de role-model si de suflete si chipuri pt care aveam afinitate, si parca ma intrebam eu cu cine seman oare sau cu cine ar trebui sa semna, sau cu cine mi-o fi dat sa seman, si parca as fi vrut sa seman si eu cu ala, ba cu ala, nu conta de ce sex era.
(va urma)
(urmare)
Dar era desigur si ceva atractie sexuala, pt ca la inceputul varstei de 12-14 ani incepusem eu sa fiu asa interesat sexual si desigur ca aveam intrebari (masive) despre orientarea mea sexuala plus ca nici nu voiam sa stiu raspunsul chiar asa de precis sigur inca, adica era o sexualitate destul de difuza, si ma atrageau si anumite fete si anumiti baieti, mai bine zis anumite fragmente de fete si de baieti, (atat fragmente fizice cat si de "suflet"), ca doar la varsta aia nici colegii mei de clasa, nu aveau asa o personalitate precisa bine conturata, (desi poate unii erau mai indrazneti si/sau mai hotarati de mai devreme cine sunt si cum vor sa fie in viitor), plus, zau, cine naiba copil obisnuit stie la varsta aia asa la inceput ce e atractie sexuala, ce o fi indragostire, ce o fi admiratie asa ca role model ?...adica e si varsta cand faci crush, adica crezi ca te poti indragosti de un actor, chiar de un profesor uneori, si/sau ii poti admira ff mult si la tinuta sau maniera, si cum se imbraca, si cum se comporta profesional, si in multe cazuri e ceva destul de difuz, cel putin asa era la mine cam pana in aproape 14 ani, ca dupa aia a inceput sa devina din ce in ce mai clar in fata cui eram doar asa initial curios sa ating ceva ca sa vad si eu in real life daca o fi moale sau mai tare, sau cum o fi, si in fata cui efectiv mi se inmuiau genunchii de nivel ca intram in panica chiar pana si eu ! Dar per total, asa la nivel de "explorare" curioasa fata de mine insumi, pot sa spun ca pe la 14 ani, exploram si cu poze de baieti si cu poze de fete asa la inceput in fata ochilor, desi ma rog uneori mai inchideam si ochii, ca de fapt am impresia ca explorarea in sine conta mai mult decat cine o fi fost in poza !
(va urma...abia acum urmeaza partea interesanta... !)
(urmare)
Un pic mai tarziu, cam dupa 14 ani 3/4, cam la 15 si pana sa implinesc 16 ani, acel poster de pe peretele meu a fost incadrat de 2 tabele pe care le-am copiat eu din niste carti pe care le imprumutasem de la biblioteca, si pe care le-am scris eu asa cu carioci de culori diferite pe niste coli albe, si le-am pus pe perete de-o parte si de alta a posterului cu Isabelle Adjani, unul cu etapele dezvoltarii cognitive la copii si adolescenti, cf dl Piaget, si celalalt cu etapele dezvoltarii mai generale ale oamenilor de-a lungul vietii, cf dl Erik Erikson...
...si deoarece tabelul d-lui Piaget era mai complicat si cu mai multe etape cu cuvinte mai multe si deosebit de complicate, l-am pus mai catre geam, la stanga posterului cum te uiti la el, sub pretextul ca acele detalii vor fi luminate mai bine si le voi invata mai usor, si voi putea sa trag concluzii posibil utile si pt mine, dar de fapt in fond era pus tocmai ca sa nu imi intre prea usor in raza mea vizuala cum stateam eu culcat in pat cu capul catre geam si peretele la stanga mea, pt ca daca chiar as fi vrut sa studiez acel tabel mai luminat ar fi trebuit sa imi intorc gatul intr-o pozitie mai incomoda, si comod era doar sa ma uit asa dintr-o parte la Isabelle Adjani, si mai in perspectiva asa mai departe de ea, la tabelul celalat din dreapta d-nei Adjani, cel cu etapele vietii descrise de dl Erikson, care in mod practic cum stateam eu asa culcat, avea etapele alea mai timpurii oarecum astupate de buclele in rulouri ale d-nei Adjani, si etapele de mai viitor deja prea umbrite ca sa se poata vedea ff clar clar...
...totusi, chiar si asa, zau daca pana si in ziua de azi, TOT tabelul d-lui Erikson il stiu ceva mai bine, pe cand cel al bietului dl Piaget (desi ff important si ala PLUS oarecum teoretic legat si de etapele dezvoltarii morale la copii si tineri) nici acum nu stiu ce zice in el, si nici nu prea inteleg asa ff bine si nu pot sa tin minte cuvintele din el.
Zau, asa mi-am petrecut eu destule dupa amiezi in camera mea, pe la 15 ani, privind si visand la buclele in rulouri ale d-nei Adjani plus incercand sa inteleg si mai concret, ajutat de niste oameni considerati chiar destul de seriosi in ceea ce priveste dezvoltarile de oameni PLUS relatia lor cu alti oameni si societatea din jur, in ce etapa de dezvoltare oare ma aflam eu, si ce trebuia sa fac ca sa ma dezvolt o data si in continuare, si sa fie cat mai clar ce va urma, ce trebuie sa stiu si ce trebuie sa fac !
Dar mai mult cred ca m-a ajutat d-na Adjani, zau, decat d-nii Piaget sau Erikson...de aia cred ca am dat ulterior numele Isabella uneia din animele mele ceva mai mature, desi nu stiu daca cea de maxima maturitate (asa cum le-am inteles eu de pe wikipedia ulterior, citind despre animele descrise de dl Carl Jung...dar asta e deja de nivel total de joaca de relaxare, ca doar nu e ceva ff precis cum ar fi de ex acele etape descrise de dl Piaget si Erikson, care chiar ca se bazeaza pe niste chestii observate si descrise destul de realist, nu la nivel de poezie, sau literatura cu diverse figuri de stil).
(inca nu s-a terminat !)
Plus am vazut si filmul Regina Margot, cu Isabelle Adjani, cam tot pe la 14-15 ani, si eram praf dupa La Mole (Vincent Perez) si zau ca voiam sa fiu eu personal cat se poate de concret atuncea in locul lui Isabelle Adjani acolo langa La Mole !
Plus ulterior, am citit si cateva carti in care personajele numite Isabella erau de obicei OK, desi nu as putea sa dau un exemplu concret asa acum, pt ca nu m-am mai gandit de mult la asta, si am decis ca in general mi se pare un nume frumos, plus totodata un nume care poate fi folosit in mod deosebit de placut asa daca am ocazia vreodata in momente de intimitate, dar desigur, nu cu oricine, numai fata de cineva caruia as vrea sa ii dezvalui o parte a sufletului meu...ca eu nu dezvalui sufletul meu asa aiurea la mai nimeni, si nici cand il dezvalui usor e doar cel mult cateva fractiuni de secunda si doar fragmentar partial, pt ca nu ar folosi la nimic nici mie nici altei persoane sa fac eu asa ceva total aiurea, mai ales ca e un suflet cat se poate de obisnuit.
Singurul fata de care chiar am vrut nu numai sa ii dezvalui total dar si sa ii daruiesc sufletul meu efectiv sa faca ce o vrea cu el, a fost un coleg de clasa cand aveam 16 ani, dar nu era momentul pt el atunci, el era un pic mai in urma mea cu acceptatul de suflete de oameni, si nu m-a lasat decat sa il tin de mana, si sa il sarut o data, atat. Nu m-am bagat eu cu sufletul meu in sufletul lui, efectiv chiar desi am vrut pt o clipa sa il sarut cu ochii deschisi pt ca era si ff frumos plus chiar voiam ca sa imi poata vedea si el mai bine sufletul, l-am vazut ca el a inchis ochii, si atunci mi-am ferit si eu privirea, si doar m-am bucurat de sarut, pt ca ar fi fost neetic sa ii arat sufletul meu daca el nu era chiar pregatit pt asa ceva in clipa aia. Pe atunci nici nu ma mai gandeam la Isabelle Adjani deja, dupa aia am dat-o jos de pe perete, si mi-am pus postere cu actori de filme de actiune.
(si inca tot mai urmeaza !)
Abia mai tarziu, am regasit ideea de a putea utiliza Isabelle cand am avut o relatie cu un tip caruia ii facea placere sa imi zica pe un nume feminin din cand in cand, la inceput m-a cam surprins, mai ales ca nu imi explicase, nu imi ceruse nici voie, dar pana la urma am inteles ca nu era ceva agresiv din partea lui, pur si simplu asa ii facea lui placere, si atunci am intrat si eu in joc, insa nu i-am permis lui sa imi zica Isabella sau ce nume voia el la intamplare care sa nu imi placa mie, pur si simplu i-am zis sa isi aleaga ce vrea dintre Ingrid sau Simone, adica am vrut sa am eu controlul asupra ce nume imi zice altcineva, dar asta e deja la nivel de "jocuri", nu e ceva ff serios, doar ca mi-am dezvoltat eu dupa aia niste reguli ca nu am sa permit cuiva sa imi zica vreodata cumva vreun alt nume, (indiferent de daca e masculin sau feminin), decat daca ii permit eu, si/sau il invit eu sa imi zica asa, si pe isabella o "pastrez" cumva pt viitor, in caz ca voi avea o relatie pe teremen mai lung cu cineva si e interesat de asa ceva desigur, ca nu e ceva obligatoriu nici pt mine, nici pt altcineva, e doar un joc intim atata tot.
Eu in general am niste reguli destul de rigide si de absurde in legatura cu ce permit si ce nu permit, mai ales in relatii din astea pe termen mai scurt, dar uneori si in alea care au durat ceva vreme, sunt ff constient de nevoia de a fi eu in control asupra a mai tot ce se intampla, mai ales daca e de nivel ca trebuie sa fiu eu personal intr-o pozitie relativ vulnerabila fata de cine stie ce necunoscut la urma urmei, (indiferent de screening de securitate de baza), e o particularitate, nu stiu daca e ceva intalnit si la alte persoane, dar pur si simplu nu ma incanta pe mine ideea de a ma simti cumva (psihologic, asa in sufletul meu) oarecum "supus" sau "pasiv" sau "submisiv", (efectiv indiferent de pozitia fizica a corpului meu, ca in general prefer relatii flexibil-versatile, eu vreau sa simt psihologic ca sunt in control la ce se intampla, si nu stiu cat din asta e innascut, cat o tine de cromozomul Y si testosteron adica, si cat o fi "invatat"/achizitionat ulterior prin diverse experiente, efectiv habar nu am, nici nu m-am intrebat niciodata aceste lucruri pt ca eu in realitate NU sunt un om de tip deosebit de introspectiv, nici macar nu am vocabularul dezvoltat pt acest nivel sau mod de introspectie, eu intotdeauna am fost mult mai atent la ce e in prezent si efectiv in moment, si ce se vede si ce se simte cu ochiul liber din prima, asa cat se poate de concret si de simplu).
===(sfarsit)===
Nu am vazut filmul, dar stiu sigur ca citind Regina Margot mi-am dorit din suflet sa fiu eu in bratele lui La Mole, desi la varsta aia nu stiam ce as putea face acolo. :))
Send en kommentar