Despre finantarea viselor (in stil "limbaj de lemn")

Bloggerul Pandhoraa a avut un articol legat de vise care mi-a dat de gandit, mai ales ca mie chiar imi place sa visez, ba chiar sa imi si povestesc visele, (fie mie insumi, fie oricui se intampla sa fie prin preajma, chiar si neinteresat in mod special de asta), in scop de distractie personala. In acel articol nu era vorba doar de visele create in timpul activitatilor de implementare de planuri arhitecturale de somn, dar poate si de unele vise "cu ochii deschisi" (in stare de semi-veghe de fantezie si reverie personala, nu de teroare nocturna, ca si in cadrul acelei stari o persoana poate fi cu ochii deschisi insa nu e treaza, ci total adormita), si poate chiar si mai abstract, si de unele nazuinte si aspiratii personale, asa ca in visul d-lui Martin Luther King, in visele probabil individual diferite insa cu scop comun impartasit ale lui Sir Edmund Hillary si sherpa Tenzing Norgay, sau chiar, la nivel literar, ingaduit deoarece probabil si androizii viseaza (despre oi electrice), in visele candide ale Micului Print, (care NU trebuie cumva confundat cu fostul meu mic print care acum e la Dartmouth), sau in visele modeste insa destul de realiste ale d-lui Marius Chicos Rostogan.

Eu personal admir oamenii cu adevarat creativi care sunt in stare sa implementeze la nivel rational si mai ales si in mod eficient anumite vise sau fragmente de vise personale in opere concrete de arta sau activitati larg social utile, sau chiar si utile doar pt ei insisi, insa eu nu prea cred ca acestia reprezinta o proportie deosebit de insemnata dintr-un grup obisnuit familial mai larg, (adica inclusiv bunici, unchi, veri, si matusi), sau de prieteni, sau asociati de afaceri sau chiar colegi de birou sau de clasa. Desigur, exista si familii sau grupuri deosebit de creative, cu o proportie neobisnuit de ridicata de artisti sau inventatori de geniu, sau chiar si macar simplu talentati in cadrul lor, insa, dupa parerea mea, acestea reprezinta mai curand exceptia decat regula.

De aia, eu personal, cand a venit vorba de cerut finantare pt indeplinire de vise personale, am incercat sa fiu deosebit de modest...insa nu e vina mea ca pur si simplu se pare ca de-a lungul intregii mele vieti s-au inghesuit atatia bugetari, ba chiar si privati sa ma finanteze, ba chiar sa ma si incurajeze sa visez in continuare. Nu am inteles niciodata de unde atata optimism utopic real nejustificat in legatura cu mine, ca doar era clar ca eu personal, ca functionar pur birocratic, chiar daca oarecum legat intermitent de sectorul economic vag "servicii", nici macar de vreo importanta real vital nationala, (asa ca cele ale angajatilor Inst Roman de Cultura, de exemplu), plus total lipsit de vreo imaginatie anume, lucrand mai mult dupa stas-uri si diverse scheme de soi cvasi-actuarial de mult prestabilite, plus fara a presta de fapt prea multe servicii, nu aveam cum sa produc sau creez niciodata ceva deosebit de concret util, in afara poate, prin simpla mea prezenta, de simpla oportunitate de a crea locuri de munca pt altii, mai creativi, care sa aiba astfel posibilitatea de a-si utiliza creativitatea pt a imagina diverse moduri cum as putea fi eu folosit mai bine pt a-si justifica implementarea propriilor lor vise personale. (Exclud joburile de tip parental, deoarece in cadrul lor mi se pare chiar OK si obisnuit comun ca parintii sa viseze diverse chestii legate de copiii lor personali, plus ma refer la perioada vietii mele totusi adulte, de la 18 ani incolo, dupa ce mi-am terminat scolarizarea obligatorie si am reusit, in mod cu adevarat patriotic, sa iau si Bac-ul.)

Imi dau acuma seama ca, fara sa vreau, se pare ca am fost atras, sau, mai rau, m-am lasat atras la nivel social ca posibil colaborator intr-o schema piramidala chiar posibil social inechitabila. Zau, mai ales ca acuma am si blog, deci sunt si eu intr-un fel jurnalist amator ca hobby, am ajuns sa ma simt acum la fel de responsabil ca colaboratorii mai mult sau mai putin intentionati ai d-lui Vantu !

Nu imi dau seama totusi daca nu sunt cumva prea intransigent. Nu as dori sa imi tai singur propria craca de sub picioare, deoarece eu chiar ma bazez pe acest optimism utopic nejustificat in legatura cu mine ca sa imi finantez in continuare stilul de viata indolent, prin a reusi sa fiu retribuit in bani, plus promisiuni de pensie UE, doar pt simpla mea prezenta. Avand atata timp liber la dispozitie, am ajuns acum sa imi chestionez propria mea chemare profesionala catre servicii birocratice, mai ales ca nu mai am nici bucuria de a utiliza prea des diverse rechizite de birou interesante de cand mai totul e computerizat acuma.

O adevarata dilema existentiala...ce-i drept mai mult potrivita varstei adulte mature (39- 68/72 de ani, cf anticipari marire continua a varstei acceptabile pt iesitul la pensie pe zona UE), decat varstei de adult tanar (20-38 de ani)...insa eu, dupa cum cred ca ii povestisem deja bloggerului Pandhoraa intr-un comentariu, de mult am cam avut tendinta de a ma grabi sa imi indeplinesc indatoririle diverselor etape de varsta cat am putut de repede, astfel incat sa imi pot petrece etapa varstei respective in liniste, fara sa ma framant prea tare in legatura cu ceva anume...de ex. deoarece stiam ca in etapa adolescentei (13-19 ani) era cazul sa imi conturez mai bine o identitate de mine + propria mea personalitate, (avand deja tabelul cu etape pe perete asezat chiar langa posterul cu d-na Isabelle Adjani), eu la 16 ani deja devenisem sigur fara mari umbre de dubii ca sunt si voi ramane o persoana caruia ii va face deosebita placere sa se indragosteasca cat mai des + cat mai profund posibil tot restul vietii, plus doream sa tranzitionez cat se poate de repede de la preferinta pt culoarea vernil (care era culoarea carpetei din camera mea, plus era reprezentata, impletita cu fire argintii, si in tapetul de pe perete de la acea vreme), la preferinta pt diverse nuante ale culoarii albastru, (care mi se parea ca se potriveste mai bine cu culoarea platinei, prin urmare era pe cale sa devina culoarea predominanta reprezentata fie ca fond, fie ca imprimeu pe mai toate fetele mele de perna si a diverselor paturici, ba chiar si sweatere si diverse jachete pe care le-am folosit de atunci peste tot, in aproape orice conditii)...si exact ce mi-am propus am si realizat, eu prin urmare, o data ce reusisem sa trec de socul initial al pubertatii de pe la 13 ani, (care zau daca nu m-a marcat pe viata si pe mine ca si pe atatia altii posibil afectati si ei hormonal), apoi de plictiseala oarecum indecisa si oarecum iritabila a vacantei de primavara de la varsta autentic ingrata de 14 ani, si de tristetea temporara a unei zile din vacanta de vara de la 15 ani, cand mi-a venit sa plang deoarece am devenit sigur ca imi va fi imposibil sa fiu si eu vreodata indragostit autentic profund in mod heterosexual ca in maj filmelor de la TV, reusind sa traversez acea perioada adesea zbuciumata a adolescentei intr-un mod cat se poate de optim relaxat si fara emotii deosebit de mari...nici chiar faptul cu adevarat trist ca nu am reusit sa ma sarut decat o singura data cu d r nereusind sa imi afecteze personalitatea nici ideile destul de fixe de pe la 16 ani incolo.

Iar in legatura cu indatoririle varstei de adult tanar, reprezentate de exersarea formarii unor diverse relatii personale si profesionale mai solide de incredere cu diversi semeni oameni, eu deja de pe la 8 ani, reconfirmat ulterior si in perioada de tranzitie dinspre19 ani inspre 20 de ani, ma decisesem chiar deosebit de ferm ca voi fi satisfacut pe termen cat se poate de lung si de stabil cu relatii cu maxim 3 persoane altele decat mine. Remarcasem deja ca in 2-4 persoane se pot juca cel mai bine diverse jocuri de societate si de carti, plus oricum nu ma alesese cineva vreodata, (si pe buna dreptate), sa ma joc alaturi ei in vreo echipa de fotbal pt vreun meci serios, ba chiar nici de baseball cand am fost eu intr-o tabara internationala o data, plus la orele de ed fizica de la scoala toti profesorii mei de sport m-au sfatuit destul de sincer si de serios ca mai intai ar cam fi cazul sa imi imbunatatesc bataia la sarituri si anduranta personala la alergari inainte sa incerc sa joc in vreo echipa, iar la cor mi s-a spus de-a dreptul...pe bune !...inca din clasa a 2-a, sa tac din gura si doar sa fac playback din buze deoarece efectiv distrugeam armonia tuturor. De atunci eu personal atat vreme cat am vreo 1-3 cunoscuti sau colegi sau prieteni sau iubiti asa mai stabili in jurul meu, (indiferent de cine or fi aia in diverse locuri si la diverse timpuri), eu ma simt ff bine si nu caut sa imi dezvolt prea mult cercul de cunostinte cu care sa stau in mod real de vorba dincolo de "Buna ziua" si "La revedere", sau sa imi doresc sa am 62 "persoane de contact" in telefonul mobil sau 227 "prieteni" pe Facebook.

Desigur, asta imi restrange destul de mult, dupa cum am mai remarcat deja, posibilitatile de avansare in cariera, care reprezinta si ea o tema de interes in cadrul varstei adulte totale (atat tanara cat si matura, mai ales acum mai recent de cand cu cresterea sperantei generale de viata la nivel global, nu numai pe UE), insa si in legatura cu asta eu m-am decis de timpuriu, mai precis de cand am scapat de Bac, sa nu imi fac vise sau planuri de avansare, ci sa raman cat mai modest si total neremarcabil...desi recunosc ca am fost criticat pt acest fel de modestie numita chiar nerecomandabila de un sef de-al meu, care promova goana dupa excelenta, preferabil si faima, atunci cand am participat in cadrul programului Work & Travel in SUA, ba am fost suspectat chiar si de falsa modestie de nivel posibil subversiv sau chiar machiavellic de alti cativa sefi de-ai mei (ce-i drept cam paranoici) de la niste corporatii din zona UE, (care probabil se stiau pe ei insisi cum erau, si credeau ca si altii trebuie neaparat sa fie asa ca ei).

Din toata aceasta divagatie, eu personal as putea trage concluzia ca pur si simplu ma feresc de fapt de a-mi face vise deosebit de indraznete, si ca, desi ma consider ideologic progresist, nici nu sunt de fapt interesat de a progresa in acest sens, ba chiar ma simt si oarecum nelinistit de a primi asa incontinuu finantare destul de consistenta de la atatea companii si entitati din industria porno care chiar promoveaza in spirit chiar sinergistic altruist plus de business indeplinirea viselor mai tuturor, plus dezvoltarea creativitatii personale individuale chiar si in cazurile in care nu prea ar fi cazul, ceea ce implica o anume raspundere plasata pe umerii mei pe care eu personal, ca simplu functionar, nu sunt prea sigur ca o doresc...ceea ce, desigur, imi poate crea riscul de a fi acuzat ca as fi ingust la minte si posibil chiar si retrograd, insa doream sa evidentiez ca desi recunosc ca poate sunt ingust la minte in legatura cu tendinta de a promova prea larg "idealismul", (inteles, cred, asa cum s-a spus ca l-a descris la vremea lui dl GB Shaw, despre care am citit ceva recent in urma unui articol de pe blogul lui Konkursman), cel putin eu nu il interzic altor oameni, ci doar recunosc ca nu mi se potriveste mie personal, si totodata nu imi place sa imi fie mie personal promovat prea insistent in fata in moduri deosebit de intense, pt ca efectiv imi aduce aminte de niste chestii neplacute legate de riscurile si dilemele etice ale colaborationismului, nemaivorbind de listele negre ulterioare ale lui McCarthy sau ale contemporanului sau, IV Stalin.

De aia eu personal m-am lasat si de clasa de actorie de la Sc Populara de Arta din Bucuresti, (deoarece cu harrasment-ul sexual comun in acea zona geografica academic-universitara, m-as fi descurcat, probabil, eu cumva, ca atatia altii), de aia si tot dau Disclaimer-uri peste Disclaimer-uri si pe acest blog personal ca el NU se doreste de tip autentic comercial sau social jurnalist, nici macar pe teme culturale, (tocmai alea de importanta vitala nationala), organizat educativ sau auto-educativ nici macar atata, de aia probabil par si chiar am si devenit intr-o oarecare masura chiar snob, ingamfat, superficial, indiferent, de aia cred ca intr-un fel il inteleg, desi NU il aprob, si pe De Wolf de ce nu admite comentarii din public la articolele lui interminabile despre visele sale deghizate in sfaturi chiar de nivel profesional pt altii, de aia, desi apreciez si chiar respect industria viselor ff mult, eu personal nu indraznesc si nici nu imi permit sa imi dau cu parerea prea des chiar despre filme care mi-au placut, daramite despre cele care m-au enervat, si tot de aia eu personal m-am decis destul de devreme ca nu am sa aspir vreodata in real life la un job mai sus de fluffer in industria filmelor porno.