Confesiune

Dupa ce am scris articolul ala despre nostalgia fata de Bucurestiul exotic de azi dimineata, zau daca am mai avut chef sa ma duc la vreo sedinta de relaxare corporatista si aveam planificate chiar 3 pt ziua de azi. Pur si simplu mi-am dat demisia prin e-mail de la corporatia 1, si mi-am luat o zi de concediu de la corporatia 2, si imbracat in haine deosebit de dichisite, am plecat la bar inainte de pranz, unde nu aveam de gand sa beau alcool, ci sa ma spovedesc unui barman. Nu fac chestiile astea ff des, niciodata nu deranjez barmanii cu confesiuni plictisitoare la ore de varf, insa efectiv azi am simtit nevoia unui ascultator impartial si totodata blajin iertator pt sufletul meu, si majoritatea barmanilor intalniti si alesi de mine pt asemenea activitati, daca am stiut cum si cand sa ii abordez ca sa aiba timp si de mine, m-au servit la nivel superior competent. Tin minte ca am facut o data o mica clasificare de competente de barmani pe aceste domenii spirituale, si cei din NYC si Honolulu, ca grup, au luat locurile 1 si 2 la profesionalism. Locul 3 este ocupat de unul de la Blvd din hotelul Regent Beverly Wilshire din Beverly Hills, California, din toamna anului 2000, insa la ala am avut pile de la un amic al concierge-ului ca sa ma asculte el pe mine. Pe locul 4 de confesor spiritual pe care l-am evaluat eu personal ca posedand inalte calitati de etica si competenta profesionala se afla raposatul parinte Galeriu de la biserica sf Silvestru din Bucuresti, in ciuda faptului ca dansul nu era propriu zis barman de meserie, locul 5 fiind ocupat de diversi soferi profesionisti, atat romani cat si din alte tari, iar pe locul 6 un confesor catolic din SUA intalnit de mine o data.

Deoarece am remarcat ca in Norvegia, cel putin in oraselul meu de pe coasta de vest, (desi mi s-a spus ca si prin alte parti este posibil sa fie la fel), calitatea serviciilor pare a fi total aleatoare, nedepinzand nici macar de starea vremii, daramite de localul respectiv sau de vreun standard al profesiei de baza a practicantului ei, pur si simplu am dat cu banul si am intrat in al 2-lea bar de pe stanga de pe strada cu baruri pt turisti. Nu aveam de gand sa ma duc pe strada cu baruri pt localnici si nici pe cea pt expatriati, deoarece nu aveam de gand sa dau nas in nas cu vreun cunoscut, mai ales nu cu francezul ala din zona Bouches du Rhone care habar nu avea de dl Eric Rohmer, si nici cu italianul ala din sud care imi daduse sarcina sa invat sa gatesc supa de peste daca am de gand sa fac baie in jacuzzi la el. Aici pe timpul zilei barurile gay sunt baruri pt familisti de orice orientare sexuala, si sunt oricum pline de localnici beti morti, asa ca nu m-am dus nici la unul din astea, ci pur si simplu am intrat in al 2-lea bar de pe stanga de pe a 2-a strada de la drepta cheiului unde sunt ancorate vapoarele si pacheboturile cu turisti. Era innorat, plus frig, si la chei nu era ancorat decat un singur pachebot de dimensiune relativ modesta, ai carui turistii probabil se decisesera sa manace brunch pe punte, doar vreo 2-3 incumetandu-se sa coboare pe tarm, probabil ca sa isi cumpere suvenir niste manusi si caciulite de lana.

In barul in care am intrat fix cand se deschidea, la ora 12:00, nu mai era nici un client si barmanul era singur. Dupa mine au intrat si 2 turisti zgribuliti de pe vapor, care au cerut 2 cafele si 2 scotch-uri si s-au asezat la o masuta intr-un colt, lasandu-mi scaunele de la tejghea libere. Barmanul m-a intrebat ce vreau, si, ca de obicei, cand sunt pus in fata necesitatii exprimarii unei optiuni precise, m-am blocat. Nu mi-era sete de loc, nu aveam chef nici de cafea, nici de ceai, nici de alcool, asa ca am zis total la intamplare "Fanta cu lamaie". Barmanul nu a schitat nici un gest de surpriza deosebita auzind aceasta comanda totusi cam neobisnuita pt un bar care nu se afla nici la parterul vreunui hotel, nici atasat vreunui restaurant de familie, ceea ce mi-a sporit increderea in competentele lui. Era inalt, desi nu cred ca depasea 1,80, asa ca nu m-a intimidat prea tare, avea camasa usor mototolita, ceea ce mi-a sporit simpatia fata de el, si parea preocupat fie de plictiseala, fie de gandurile proprii, ceea ce mi-a stranit emotii in legatura cum sa-l abordez, ca nu cumva sa risc ca il vad ca incepe sa se uite in jur cautandu-si de treaba, asa cum mi se intampla mie de obicei cu diversi cunoscuti pe care ii abordez din cand in cand sa le spun ce am si eu pe suflet.

Pana sa ma decid eu cum sa deschid conversatia, a intrat el in vorba cu mine, intrebandu-ma daca Fanta era indeajuns de rece, si daca mai voiam 2 cuburi de gheata, de unde am dedus ca se plictisea, si nu avea vreo problema deosebita care il framanta in clipa aceea, in afara poate de dorinta obisnuita de a capata un bacsis, mai ales ca ma vazuse si imbracat asa mai spilcuit si mai indecis, si ma catalogase imediat ca un bun client de psihoterapie, de la care exista chiar o sansa reala de a castiga un ban in plus. Incurajat de atata competenta total neasteptata pt mine aici, in acest orasel norvegian, i-am spus direct ca azi mi-am dat demisia, si ca daca nu mi-o dadeam exista risc sa ma imbolnavesc in mod real, la care el a oftat cu simpatie si m-a intrebat cati ani am rezistat sa lucrez in acel loc de munca.

Dupa ce i-am zis, el a oftat din nou si a inceput sa imi spuna ca si el lucrase corporatist intial cand venise acum vreo 8 ani din Cecenia, dar dupa aia s-a lasat si s-a recalificat in barman. Pe urma a inceput sa imi povesteasca despre stress-urile razboiului, ceea ce mi s-a parut oarecum surprinzator, insa nu imposibil, din partea cuiva care a trait intr-o zona de razboi reala. Poate ca simtea nevoia sa imi relativizeze "problemele" fata de unele cu adevarat catastrofice, plus totodata sa-si goneasca propriile amintiri neplacute despre stress-urile secundare al imigratiei si al lucrului intr-un loc de munca de tip corporatist resimtite de el insusi colac peste pupaza dupa ce scapase de stress-ul razboiului. In spirit sustinator de moral altruist, mi-a spus, cu oarecare mandrie patriotica, insa si sincer admirativ, ca totusi in zilele noastre Groznii arata cam ca Dubai-ul, din cauza planurilor de reconstructii masive postbelice.

Deoarece incepuseram sa zambim amandoi la faza asta, eu am simtit ca mi-am primit suportul necesar, deoarece, dandu-mi demisia de la unul din joburi, devenise clar ca nu voi reusi sa imi cumpar anul asta un Mitsubishi Lancer, (ultima masina la care ma oprisem interesat dupa ce imi fusese recomandata de o oglinda fermecata prezentata recent cititorilor de blogger-ul Madelin), si am simtit totodata in acelasi timp, (desi este posibil sa ma insel), ca si barmanul meu spiritual de ocazie avusese si el intr-o anumita masura oportunitatea sa isi mai exprime si sa isi clarifice niste amintiri legate de istoria lui personala personale si sa simta gratificatia ca ajutase un seaman om, asa ca si eu m-am simtit util la ceva, ca client si platitor de bacsis. Ne-am urat reciproc succes in viata si cariera mai departe, am dat mana si ne-am despartit reciproc imbarbatati.