Cand era sa incep sa-i zic "Det var hyggelig å få sjanse å treffe deg. Ha det bra" (= A fost incantator de a capata/primi oportunitatea/norocul de a ne intalni. La revedere, literal, Sa ai o zi buna/satisfacatoare), am intrat in panica pt ca mi-am dat seama ca nu stiam daca sa ii propun daca sa ne mai intalnim din nou si daca asa ceva ar fi considerat fie dezirabil complimentar, fie o instructiune posibil incorecta si nepoliticoasa fata de aprecierea mea a capacitatilor lui de decizie autonoma.
Pe de alta parte, din fericire si efectiv spre Lauda Domnului, min lille prins pare destul de relaxat si echilibrat, si nu de tipul prea pesimist introspectiv sau, mai rau, resentimentar si intolerant fata de perceptia presimtirii unui posibil abandon, cam asa ca Hector...insa la numi 17 ani nu ai de unde sa stii cum se va definitiva o personalitate, si in nici un caz nu as dori sa fiu eu ala care ar putea sa ii dea vreo slefuire posibil gresita, mai ales ca eu nu le am avut de loc cu modelajul din plastilina cand eram la gradinita, plus mai e si uriasa raspundere morala a actiunii de a comunica ceva, orice, unei persoane inca in formare, indiferent ca nu e de la catedra sau din mass-media.
Ca este o persoana cu adevarat incantatoare si cu adevarat competenta, indiferent de cariera pe care se va decide sa o urmeze, speram ca reusisem sa-i transmit deja, dar nu stiam daca ar mai trebui repetat cumva acest lucru, inainte de despartire, pt o eventuala retinere mai buna. Totodata habar nu aveam daca era sau nu cazul, cum fac eu de obicei, sa indraznesc sa imi exprim vreo preferinta personala re eventuala frecventa si durata a unor posibile intalniri ulterioare, astfel incat sa nu isi neglijeze nimeni indatoririle cu adevar mult mai importante fata de familia proprie, societate, scoala, sau angajator.
Habar nu aveam, totodata, daca cumva prin mentionarea vreunei agende specifice, puteam crea impresia (total gresita) ca eu as fi cumva un om f ocupat, sau, mai rau, un om f interesat de a-si planifica timpul si alte lucruri in mod cat mai detaliat posibil, asa, la minut ? In general, ma gandesc, amintindu-mi de propria mea adolescenta, ca obsesivii perfectionisti nu sunt in general ff simpatizati de ceilalti colegi de clasa, care tind adesea sa ii bage in aceeasi oala cu tocilarii.
Plus, deoarece din punct de vedere cultural eram sigur ca era familiar cu filmul The Odd Couple, cu tot respectul cuvenit fata de dl Jack Lemmon, si chiar tocmai din cauza acestui respect fata de talentul interpretativ caracterologic al acestui actor complex de nivel de stea, in nici un caz nu as fi vrut sa creez impresia vreunui Felix Unger. Daca era vorba de a incepe sa-mi arat defectele, inclusiv unele preocupari de tip obsesiv-compulsiv, (la mine fata de cu totul alte lucruri, fie ele idei de nivel de fix sau obiecte de fetish, decat timpul/banii, sau ordinea in apartament), parca as fi preferat sa creez cumva mai mult o impresie de dl Jack Nicholson in As Good As It Gets. Plus ca si el seamna atat de mult si cu Helen Hunt, mai ales atunci cand e foarte concentrat in timp ce iubeste activ, nu doar cu Ingrid Bergman, cand e mai reflexiv, incat chiar ma obliga sa incerc "sa vreau sa devin un om mai bun".
Pana la urma efectiv nu am mai zis nimic si l-am imbratisat spontan, si pe urma am simtit ca deja se plictisise si voia sa plece, asa ca i-am dat drumul. Si a plecat. Si eu habar nu am daca mai trebuie sau nu sa imi continui acest proces de incercare de perfectionare pt el.
Ingen kommentarer:
Send en kommentar