O dilema etica pornita de la o premiza teoretica inca nedemonstrata ca posibil adevarata

M-am sculat azi cu o intrebare in minte deoarece am visat blogul Cuvanta deoarece scrisesem un comentariu pe el aseara inainte sa adorm. (Mi s-a mai intamplat sa visez bloguri de cateva ori daca scriu comentarii pe unele chiar inainte sa ma duc la culcare. Am visat doar imaginea acelui blog, asa um apare el pe Internet si nu am putut tine minte daca am visat vreun context in jurul acelei imagini.)

Eu m-am simtit oarecum stanjenit initial cand am citit articolul recent scris de bloggerul Vienela despre bloggerul Cuvanta, in care mi s-a parut ca parea ca era aproape de a cere ajutor public pt bloggerul Cuvanta asa ca si cum ar fi fost un "caz special" si am avut impresia ca a si semi-diagnosticat-o la nivel amator cu depresie majora, care este totusi o afectiune in legatura cu care e considerat bine/benefic pt cel care o manifesta sa fie cumva adresata, desi desigur nu in principal la nivel amator, si numai in cazuri inca deosebit de rare prin metode si tehnologie on-line, (desi aceastea sunt deja oferite ca tratament adjunct/complementar de catre serviciul de sanatate publica din UK).

Eu am citit de atunci cateva articole ale bloggerului Cuvanta, si mi se pare ca ea scrie intr-un stil specific literar, oarecum eseistic, nu de strict jurnal personal, plus desigur nu de fictiune, desi nu neaparat documentaristic, (de aia m-am oprit la stilul eseistic pt ca mi s-a parut cel care se potriveste cel mai bine, desi nu sunt expert in acest fel de clasificari), si, desi temele adresate de ea par intr-adevar a fi oarecum depresive, iar stilul oarecum iritabil pe alocuri, totusi nu imi pot da seama cat e literatura si cat e tristete, deci de aia efectiv am simtit nevoia sa o intreb direct daca chiar se simte subiectiv trista la nivel de majoritatea zile, zi dupa zi, plus desigur, daca doreste pt ea insasi, sa isi faca acest screening pt depresie majora, daca doreste, desigur, insa pana la urma nu am indraznit sa o intreb direct, deoarece insesi resursele mai complexe despre screening-ul depresiei majore de pe site-ul Serviciul National de Sanatate Britanic pare a mentiona, printre alte criterii specifice pe care le poate indeplini un instrument de screening, ca un astfel de screening trebuie oferit la nivel principial numai daca aceasta testare este evaluata ca fiind mai curand benefica decat nociva pt destinatar, si asa ceva eu nu am de unde sa stiu deoarece desigur ca nu cunosc persoana Cuvanta, si nici circumstantele ei de viata astfel incat sa-mi pot da seama ce este sau nu benefic pt ea, decat poate asa la nivel ff larg si vag de ce cred ca e in general benefic pt maj oamenilor, de ex de a evita stressul excesiv, consumul exagerat de alcool, fumatul, a nu consuma droguri ilicite, de a nu uita sa utilizeze condom/prezervativ in cazul relatiilor sexuale efectuate cu scop nereproductiv pt evitarea oricarui risc de BTS, de a purta centura de siguranta de cate ori se afla in masina chiar si ca pasager pe bancheta din spate, si casca de protectie daca se afla pe biciclete, scutere, motociclete, la ski sau la snowboarding, de a nu se urca absolut niciodata la volan dupa ce au consumat alcool, si de a se spala bine pe maini cu apa si sapun dupa ce utilizeaza WC-ul, fie el public sau privat, inainte de fiecare masa, si de cate ori vin in casa de afara.

Azi dimineata m-am sculat cu gandul totusi nu la acest screening, ci cu gandul la o intrebare pur teoretica legata de faptul ca daca cineva scrie intr-un stil autentic literar talentat si ii si face placere sa scrie, insa se simte mai confortabil de a scrie despre teme depresive si intr-un stil oarecum iritabil si mizantropic din diferite motive, (de ex pt ca poate din cauza ca era deprimat cand s-a gandsit primaoara sa scrie literatura sau sa tina un jurnal, sau poate ca a avut role-modelul unui scriitor preferat care scria intr-un stil asemanator si adresa teme depresive), atunci poate oare continuatul scrisului in acest stil, desi poate util pt revarsare de emotii negative in cuvinte deja formate, sa intensifice sau sa prelungeasca in mod inutil sau chiar sa perpetueze, sa cronicizeze un posibil episod depresiv care poate sa apara la un moment dat in viata acelui autor, daca el este predispus pt asa ceva, chiar daca nu avea neparat un episod depresiv major mai sever la vremea cand incepuse sa scrie, sau chiar sa mareasca frecventa unor posibile depresiva recurenta a acelui autor daca ar fi predispus pt asa ceva, deci efectiv poate fi scrisul literar de tip eseist sau jurnalist un posibil factor patogen in anumite situatii in loc sa fie ceva mereu vindecator asa cum se spune in general de destul de multa vreme, si daca poate fi si patogen, atunci care e proportia de patogenicicate relativ la proportia totusi benefic vindecatoare, adica totusi poate aduce mai mult bine decat rau, dar cu cat exact, si de ce anume depinde asta oare, chiar de stil ?

M-am gandit ca poate chiar de aia bloggerul Vienela parea sa o sfatuiasca pe bloggerul Cuvanta de a-si schimba stilul literar, desi nu stiu daca se gandea asa concret in acest mod cum am incercat sa descriu eu mai sus.

Efectiv m-am gandit chiar la posibilul exemplu al autorului E Cioran, dar nu numai dansul si m-am intrebat daca chiar a fost util si benefic pt dansul (nu atat  pt societate) sa scrie ce a scris cand a scris si cum a scris ?

(Exista desigur metode de psihoterapie scrisa specifice care pot fi aplicate ca metode ajutatoare sau chiar ca metode de sine statatoare doar ele insele pt a trata episoade depresive majore, insa de obicei nu se utilizeaza un stil eseistic literar in ele, ci chiar se cere precizarea si numirea cat mai concreta a unor stari emotionale in cuvinte alese cat mai specific posibile pt acele stari si trebuie raspuns la intrebari destul de concrete care trebuie sa intrerupa de fapt inlantuirea unor ganduri din ce in ce mai depresive, tocmai pt a NU permite persoanei care se angajeaza in acest fel de terapie de a cadea oarecum ca intr-o transa intr-o spirala din ce in ce mai depresiva chiar si pornind de la un simplu gand neplacut...daca am inteles eu corct aceste principii de psihoterapie cognitiva, care s-au dovedit uneori eficace pt a trata daor cu ea insasi cca 1/3 din episoadele depresive majore in care a fost aplicata, plus inca 1/3 din ele daca a fost asociata si unor medicamente alese si recomandate la nivel expert, drept care acum recent elemente de psihoterapie cognitiva au inceput sa fie oferite on-line catre oamenii din UK de catre serviciul national al acestei tari.)

Eu m-am gandit chiar concret la placerea de blogger care e una addictiva prin ea insasi, si m-am gandit ca daca cineva are tendinta de a scrie pe teme depresive chiar daca nu e mereu deprimat toata ziua zi dupa zi dar doar ii trece poate un gand mai depresiv prin cap in ziua respectiva, plus e deja familiar si se simte bine in stilul literar eseistic care utilizeaza si imagini si metafore depresive in el, facilitat si de placerea addictiva de a scrie pe blog, atunci oare acest lucru nu risca sa dauneze acelei persoane ? (chiar in PLUS fata de nocivitatea generala a oricarei addictii care indeamna pe cineva la sedentarism relativ solitar in fata unui ecran in loc sa il forteze sa iasa la aer). Si, mai rau, daca acea persoana chiar are talent, si chiar obtine sprijin si incurajare reala, nu doar placerea addictiva, de la altii sa continue sa scrie, oare acest lucru este bun/etic ? Este oare etic sa incurajam oameni deprimati sa scrie eseuri depresive sau e mai bine sa ii indemnam catre tratament, daca el exista, dar in acest caz putem lipsi lumea de un Cioran, si ce e mai bine de facut in aces caz, sa avem grija de omul individual respectiv sau de binele lumii mai largi ai fanmilor de literatura eseistica depresiva, din care unii chiar ei insisi posibil deprimati se pot regasi in acea literatura, si chiar se pot simti mai bine ca nu sunt ei singuri sau ciudati pt ca par ca gandesc cam in aceeasi maniera cu acel autor, care, insa, stilist expert fiind, pune in cuvinte sentimentele lor mai bine decat ar putea ei insisi ?

Desigur, toate acestea sunt intrebari total ipotetice, bazate pe premize total vagi si incerte, plus care nu s-ar putea masura adecavta decat tot daca ar exista un chestionar specific care sa adreseze aceste lucruri in randul scriitorilor profesionisti si amatori eseisti atat pe hartie cat si on-line. Totodata recunosc ca mi-a fost lene sa caut pe Google daca s-au facut deja astfel de studii serioase pana acum si care a fost rezultatul lor. Doar voiam sa zic ca uite ce ma framanta pe mine intr-o duminica dimineata ploioasa cand de fapt ar trebui sa ma framante cu totul altceva, in principal cum sa abordez noul articol de blog inspirat de temele care apar adesea pe blogul lui Raul Ghiran, dar si in mass-media oficiala, si anume relatia mea personala cu Securitatea.