Domnul cu catelul

Uneori, de fapt chiar destul de rar, mi se mai intampla sa vad in jur o persoana despre care imi formulez impresia (destul de vaga si desigur intotdeauna posibil incerta) ca mi-ar veni usor de a conversa cu ea la nivel de dialog autentic in cuvinte cu adevarat semnificative si totodata mutual inteligibile cu scop educativ util pt mine insumi. De cand am ajuns la concluzia ca era mentorilor s-a incheiat de mult, nici nu am cautat in mod special acest tip de persoane, insa unele ma mai frapeaza din cand in cand ca posibil fiind atat competente cat si teoretic disponibile, daca ar fi abordate. Am incercat sa imi dau seama care anume detalii de turnura sau alura imi creeaza mie personal aceasta impresie, insa nu am reusit. De obicei eu am invatat fie pe furate, asa observand diverse chestii, daca imi atrageau atentia in mod particular, fie fara sa o cer in mod special, comunicandu-mi-se anumite chestii de obicei total intamplator, si nu neaparat in cuvinte.

Desigur, presupun ca pt a conversa la nivel de dialog autentic cu altcineva, trebuie sa depun si eu un anumit grad de efort, insa eu, indolent si imatur din fire fiind, nu sunt inclinat sa depun efort pt chestii cu utilitate si/sau gratificatie incerta sau ne-imediata, asa ca nu ma omor cu cautatul conversatiilor autentice cu lumanarea. Desigur, la nivel cotidian, ma angajez si eu, la fel ca restul majoritatii lumii presupun, in diverse conversatii de tip psihoterapie de suport impotriva anxietatilor comune ale diverselor etape de viata pertinente mie sau altuia, sau despre starea vremii si diverse stiri raportate in mass-media, cu precadere cele de larg interes social si cultural, mai putin cele despre politica sau activitati politienesti, desi acestea din urma chiar ma intereseaza, eu fiind un mare fan al romanelor de fictiune politiste, mai ales al detectivilor, inspectorilor si comisarilor prezenti in ele, dintre care as dori sa mentionez cu apreciere deosebita in ultima vreme pe detectivul LAPD Milo Sturgis si pe inspectorul Chen din politia din Shanghai, si mai in trecut pe comisarii Moldovan si Maigret.

Nu ma intereseaza in mod special nici vasta disciplina de cunoastere teoretica si practica a domeniului comunicatiilor, desi desigur ca am apreciat dintotdeauna metodele de comunicatie in masa, atat pt componenta lor util informativa cat si cea relaxant-distractiva de entertainment, si nu am spaime deosebite, ci doar poate ocazionale iritari legate de propaganda, mai ales daca mi se pare subcalitativa, eu chiar apreciind notiunile de PR si publicistica ca fiind chiar ff utile pt a umple timpul unor oameni mai putin creativi ei insisi, asa ca mine, de exemplu. Insa doresc ca aceste reclame sa fie cat mai estetice si cat mai usor de receptat, perceput, si asimilat la nivel tolerabil de mine, nu sa ma chinui eu din cauza unor stridente neplacute sau incongruente obositoare, deoarece chiar prefer monotonia culorilor uni, daca sunt asortate in mod cat mai calm si linistitor unele cu altele. De aceea desigur ca prefer si eu, ca atatia altii in diverse anunturi-reclama, de exemplu, imaginile unor plimbari pe diverse plaje relativ pustii, mai ales in compania unor cai sau caini.

De aceea poate mi-a fost imposibil sa nu il remarc pe acel domn cu catelul lui, desi nu ma aflam pe o plaja, ci pe un trotuar, fiind in drum catre medicul meu de familie de la care aveam nevoie de o scutire medicala pt a chiuli mai multe zile inainte de indelungat anticipata mea vacanta de primavara. Nu imi dau seama ce mi-a atras prima oara atentia la acest cuplu, cainele sau omul, sau poate chisr relatia dintre ei. Nici nu l-as fi remarcat de altfel, deoarece era pe trotuarul opus, plus atat el cat si catelul plus lesa dintre ei erau de culori predominant discret cenusii la prima vedere, abia distingandu-se de trotuar si de cladirile din jur, daca nu s-ar fi deplasat intr-o directie opusa mie venind din fata si daca eu nu m-as fi uitat la o cladire de langa acel trotuar care era legata de niste amintiri personale si care fusese supusa mai recent unor renovari, renuntandu-se la un teren de sport anterior apartenent ei, in locul caruia se dezvoltase un parc cu elemente de joaca pt copii in culori mai vii. Abia atunci, sesizand miscarea, am inceput sa disting si cateva nuante mai diferite de gri, plus apoi detaliile lesei oarecum gri-oliv, ale catelului oarecum ocru-cenusiu, ale jachetei lui oarecum metalic vechi mat terna, (insa lipsita total de rugina suparatoare), si, la sfasit, cele ale trasaturilor chipului lui oarecum ca cerul unei dupa-amiezi de toamna care se anunta chiar linistita.

Abia acum cand scriu despre el imi dau seama de cine mi-a amintit probabil chipul lui, de felul in care mi-am dorit eu personal sa arate si chiar sa fie Raymond Fosca, acel personaj nemuritor din romanul Toti Oamenii Sunt Muritori descris acolo in mod autentic interesant, insa totusi total nesatisfacator pt mine personal, de d-na Simone de Beauvoir, care il descrie acolo, dupa parerea mea, ca pe un personaj secundar, un fel de obiect de referinta didactic pt restul lumii, nu ca pe un erou autentic, plus il mai si jigneste atribuindu-i la nivel aproape caricatural, desi el provenea din vremuri chiar stravechi si fusese conceptual chiar nemuritor, meschinariile umane cele mai comun intalnite intre barbatii secolului 20 europeean urban, de care dansa desigur ca s-a izbit cu neplacere probabil de-a lungul intregii ei vieti personale si profesionale, insa de care nu ma pot considera eu personal raspunzator.


(...va urma...)