Vesti bune

In sfarsit mi-am gasit un apartament in care sa ma pot muta dupa ce pleaca Nelson. Nu ca stau cumva cu el in clipa asta, ma refeream doar la coincidenta perioadei mutarii cu cea a plecarii lui, dar altfel nu exista nici o conexiune intre cele doua activitati, mutatul meu, si plecatul lui.

Este un apartament misto de tot, chiar in districtul echivalent Wall Street-ului, deci nu mai trebuie sa ma chinuiesc cu gandul ca trebuie sa-mi iau masina, are doua camere total decomandate, are apa calda care dureaza mai mult de 4 minute, e la acelasi etaj la care stateam din cand in cand si in Bucuresti, nu am pierdut nici vederea la fiord, ba chiar am castigat privelistea unor iahturi parcate, si voi plati doar cu vreo 66 % mai multa chirie, ceea ce, dat fiind preturile de pe piata libera de real estate norvegian urban, este un adevarat chilipir.

Pana acum am stat intr-un apartament cu chirie partial subventionata de angajator, deoarece probabil era deja calculat in prealabil ca serviciile aduse de mine pe durata angajarii mele pe durata inca nedeterminata de catre aceasta corporatie vor fi, la insumare, cel putin egale cu subventionarea partiala a chiriei pe un an pt. un apartament obisnuit din Norvegia.

Cred ca am avut noroc. Inainte sa plec la vizionare, chiar primisem sfaturi de la prietena mea, care lucreaza in real estate in Noua Zeelanda, despre cum sa o seduc pe sotia proprietarului, care va fi, desigur, persoana care va avea ultimul cuvant de spus in privinta acceptarii mele ca viitor chirias pe ternen lung. Insa mie mi-a placut atat de mult apartamentul, incat, din bucurie si placere autentica, am inceput sa ii fac complimente improvizate in mod total spontan, asa ca nu a fost nevoie sa recurg la scenariul pe care il pregatisem in prealabil.

Am incercat un pic de seductie fata de proprietar in legatura cu negocierea chiriei, dar era deja clar pt. toata lumea ca eu nu am talent deosebit actoricesc, iar de seducator de barbati insurati nici atat, asa ca nu am putut obtine o reducere mai mare decat vreo 75 de Euro pe luna...ceea ce nu e nici asta de ici de colo, reprezentand echivalentul a vreo 10 chifle cu o felie de sunca si o felie de cascaval, sau 10 cutii de cafea instant, (cafeaua, bautura nationala a norvegienilor, fiind mult mai ieftina decat mancarea, sau decat celelalte bauturi traditionale norvegiene).

Fericit, dupa ce am cazut de acord la pret, am colindat apoi cheiurile maritime pustii, cantand, (in sinea mea), in ploaie, si apoi am facut praf 100 de Euro pe diverse reviste si chiar si 2 carti adevarate de tip paperback cu coperta din aia catifelata placuta la pipait, fara sa mai ma uit la cine le-a scris, sau despre ce era vorba in ele...drept care, imediat ce am ajuns acasa, simtindu-ma, bineinteles, vinovat de impulsivitatea cu adevarat necugetata care m-a ispitit sa recidivez in legatura cu acest fetish al meu, le-am ascuns sub un teanc de ziare vechi, ca sa nu le mai vad, si sa uit total de ele.

Pot sa spun cu mandrie ca in clipa aceasta nu simt nici cel mai mic impuls de a le cauta pt. a afla macar cine le-a scris, si care le-o fi si titlul, ceea ce mie imi spune ca, totusi, sunt in stare sa ma stapanesc in mod social adecvat marea majoritate a timpului in legatura cu fetish-urile mele, deci soseaua catre cortexul meu prefrontal este inca functionala la un nivel cat de cat adecvat de cand am intrerupt, (la sfatul medicului, desigur), medicamentele pentru ADHD recomandabile mie in prealabil, cand eram ceva mai mic si mai tanar.

Din pacate, acest tip de medicamente nu sunt direct eficace impotriva diverselor tipuri de fetish-ism, (daca acesta este de nivel indezirabil), unele din ele chiar avand tendinta de a spori intr-un grad anumite tendinte de compulsivitate, dar vad ca in cazul meu, din fericire, in acest moment cat de cat echilibrat al varstei mele ceva mai mature, compulsivitatea mea caracteristica, (preexistenta tratamentului medicamentos pentru ADHD), are focus deosebit asupra preocuparilor despre etica mai mult decat asupra participarii mele in activitati ritualistice legate de fetish-uri. Intr-adevar, Mircea Vladut avea dreptate cand opina in jurul ideii ca psihofarmacologia nu este lipsita de posibile efecte adverse.

Ce bine, totusi, ca am avut noroc de medici specialisti psihiatri specializati in psihiatria copilului si adolescentului totusi competenti atunci cand am avut nevoie de sfatul lor in Bucuresti, cand eram si eu copil si adolescent. Ce bine ca am avut si un medic specialist pediatru competent, care a stiut sa ma trimita din timp la consultatie la cine trebuia, fara sa fie influentat de modele vremii si de a da vina, in mod nepotrivit, pe mama mea. Ce bine, totodata, ca mama mea a reusit sa aiba incredere in medici dupa ce si-a dat, in mod adecvat, seama, ca totusi era super-clar, ca eu personal aveam nevoie de consulturi de specialitate posibil utile, care s-au si dovedit, pana la urma, utile si relativ rapid eficace in cazul meu personal.

Altfel, cine stie ce pateam. Poate ajungeam chiar dupa gratii, sau poate chiar si la TV. Si pe urma, din cauza unui filozof mincinos, neetic si incompetent, (intr-un context nu neaparat mereu si/sau intotdeauna scuzabil de proprie patologie post-traumatica), exista, in mod realist, chiar riscul sa inceapa sa dea toata lumea vina pe mama mea, sau, mai rau, pe tata, care a fost nevoit, datorita serviciului, sa se deplaseze destul de frecvent in strainatate de unul singur, uneori, desi mai rar, chiar insotit de colegi si colege de serviciu in loc sa fie in permanenta escortat numai si numai de mama si de mine.