lørdag den 24. december 2011

Ganduri despre Germania- partea 7


Acum, ca m-am mai confesat inca o data sub patrafirul blogului lui Mircea Vladut despre inca o portiune a pacatelor mele, (cea a datoriilor financiare pe care le car in spinarea mea fata de contribuabilii mai multor state, care efectiv si cat se poate de concret m-au intretinut pe mine financiar din ziua in care m-am nascut), si, mai ales, deoarece am determinat in mod cat se poate de precis ca contribuabilii Republicii franceze NU fac parte din lista creditorilor mei, ei necontribuind absolut niciodata la intretinerea mea personala, nici macar la nivelul unei cesti de cafea sau o bere, chiar si atunci cand li s-a oferit ocazia de a o face, pot, cu inima oarecum mai impacata, sa incep sa imi reamintesc si de alte momente in care eu am avut contact cu cultura limbii germane, dupa ce le-am cunoscut initial pe Helga si pe Heidi, si, doar o idee mai tarziu, si pe Max si pe Moritz.

Am impresia ca intalnirea mai semnificativa urmatoare a avut loc atunci cand mi-au rasarit in fata fratii Mann. Efectiv nu tin minte daca i-am intalnit inainte sau dupa dl. Goethe, si chiar ca nu pot sa-mi dau seama daca ei mi-au facut cunostinta cu acel domn, sau el cu ei, sau au fost efectiv intalniri independente una de alta, deoarece am impresia ca au dat toti buzna peste mine, chiar oarecum pe neasteptate, chiar fara sa mi-i fi recomandat mie cineva vreodata, desi, totusi, nu la nivel de blitzkrieg, cam intre 1994 si 1996.

Dintre fratii Mann, in cazul meu, primul pe care am pus ochii a fost, invers de cum a fost in cazul fratilor Iliescu, (provenind dintr-o familie total oarecare din Bucurestiul anilor mei de liceu), fratele cel mare, Heinrich.

(In cazul fratilor Iliescu, eu cunoscusem mai intai mezinul, deoarece imi era coleg de clasa, si efectiv m-a flatat de nu mai putin de 4 ori, prima oara comentand favorabil direct catre mine despre aspectul si forma mainilor mele, pe care, zau, eu pana atunci nici nu le remarcasem in mod deoasebit, insa din acea clipa incepand sa ma mandresc cu ele de-a lungul vietii mele o perioada destul de indelungata de timp din cauza acelui compliment chiar neasteptat, a doua oara complimentandu-mi gusturile mele in materie de vestimentatie, a treia oara, chiar jucandu-se de-a duelul in fata mea cu altcineva in timpul unei pauze de recreatie scolara, facand chiar o aluzie verbala destul de transparenta indreptata in sensul general catre mine ca un duel in general se poate desfasura si in mod demonstrativ pt a cuceri inima cuiva, si a patra oara chiar spunandu-mi ca lui ii place sa citeasca atat literatura SF cat si literatura de tip roman policier, si, chiar, apoi, auzind ca mie imi plac doar romanele de tip policier, recomadandu-mi direct sa citesc in mod special romanul Bruta, scris de scriitorul francez Guy des Cars.

Iliescu cel mic insa avea si un frate mai mare, total intrigant pt mine, deoarece nu numai ca era student la Facultatea adevarata de Filozofie de la Universitatea din Bucuresti, dar chiar nu parea absolut deloc interesat de mine, dar efectiv de loc, nici macar la nivelul la care ar fi putut sa isi formuleze vreo opinie in legatura daca oare era bine sau nu ca fratele lui mai mic sa ma invite chiar la ei acasa...ceea ce, totusi, mie personal, chiar si la doar 16 ani, mi s-a parut chiar ciudat, eu fiind deja pe atunci de mai demult obisnuit ca, in general, parintii si fratii sau surorile mai mari ai colegilor mei de clasa sau ai eventualilor mei cunoscuti sa devina brusc exagerat de politicosi fata de mine in momentul in care le paseam pragul, si sa inceapa sa planga sau chiar sa tipe in mod inspaimantat isteric fata de copilul sau fratiorul lor mai mic imediat ce le ieseam din casa, chiar inainte de a se inchide usa total in urma mea...insa fratele acesta mai mare Iliescu chiar a ramas total nepasator...ceea ce mie personal nu a putut decat sa imi reconfirme inca o data impresia ca persoanele pe care chiar le intereseaza cu adevarat studiul filozofiei, intr-adevar, sunt oarecum mai diferite decat majoritatea oamenilor obisnuiti.)

Desi fratele Mann cel mare, Heinrich, mi-a provocat un anumit grad de placere, acea placere a fost oarecum de nivelul placerii unei recomadari didactice etice de tipul celei facute mie de fratele mic Iliescu de a mai citi si alte chestii, nu neaparat scrise de el, in schimb ce fratele Mann cel mic, Thomas, chiar a inceput sa ma intrige serios, cam la fel cum ma intrigase fratele Iliescu cel mare. Inca o data, nu pot decat sa observ ca intre cultura romana si cea germana relatia pare a fi exact cu dosul in sus, (in timp ce relatia dintre cultura franceza si cea romana pare a fi la mintea cocosului ca este de tipul celei in care anumiti cuceritori ofera, in mod si scopuri rafinat diplomatice, de obicei educativ-exploatative, desi NU lipsite de un grad de marinimie autentica, cadouri de tip margele si oglinjoare sefilor unor triburi de salbatici de pe o plaja sau de sub vreun umbrar alcatuit din frunze de palmier oarecare).

Ah...Buddenbrooks...! Ah...Muntele Vrajit...! Ah...Buddenbrooks, din nou, in acelasi timp cu Forsythe Saga...!...pe urma o pauza de tras sufletul dupa un inevitabil date rape...si, iar, INCA o data, Buddenbrooks in acelasi timp cu un roman scris de un scriitor japonez, cred ca de sex feminin, al carui nume eu nu il mai tin minte, despre relatiile dintre membrii unei familii japoneze de clasa de mijloc dintr-o perioada precis anterioara secolului XIX, posibil XVII, desi chiar ca nu stiu si mi-a fost si imposibil de reconstituit de pe Google...insa tot despre o familie echivalent burgheza cat se poate de dezirabil reprezentativa obisnuita era vorba. Imi cer sincer iertare pentru aceasta reala ignoranta intregului popor japonez, (mai putin, desigur, psihopatilor, care de mine nu cred ca pot fi ierati vreodata, nici macar in ajun de Craciun.)

In acel timp istoric al adolescentei mele inalte, (adica cam intre 14 si 16 ani), cand inca nu eram sigur daca sa raman la preferinta mea spontan initiala pentru romanele de tip policier, (mai ales dupa ce citisem Bruta si ma cam speriasem), sau sa incerc sa imi formulez si alte preferinte de gen literar, in perioadele in care eram indragostit, eu incercam sa citesc ce imi recomandau cei de care eram indragostit. In celelalte perioade, remarc acum, in mod retrospectiv, ca se pare ca imi facea placere sa citesc despre diverse familii, si, desigur, relatiile dintre membrii ei, relatiile lor cu membrii altor familii, si perspectiva familiilor respective asupra lumii lor inconjuratoare.

Din fericire, familia mea isi stabilise o politica solida de a ramane strans unita in jurul intereselor mele personale, asa ca mie mi s-a oferit si atunci, ca intotdeauna si inainte si dupa, o pozitie avantajata si privilegiata de securitate optima de a-mi alege exact ce voiam, fara sa se mai ridice in mod prea acut nelinistitor pentru mine, (inclusiv personalitatea mea in formare), problema competentelor mele reale de a alege ceva anume, competente reale pe diverse domenii de mult de tot recunoscute deja a fi sub media generala a copiilor nascuti la sfarsitul lunii septembrie 1980 in maternitatile din sectorul 1 din Bucuresti, (suspectate de a fi asa chiar inca imediat dupa ce am aparut pe lume, cand diversi medici au inceput s-o sperie pe mama explicandu-i de ce doreau sa imi faca mie punctie lombara, ca prea stateam asa chiar nesimtit, si chiar ca nu isi dadea nimeni seama de ce efectiv nu plangeam si eu ca toata lumea, nici macar la nivel de bebelusi prematuri de luna a 7-a, si nici macar nu chitaiam, nu oftam, doar stateam si ma uitam si eu probabil nedumerit prin jur dupa toti cei care se agitau in jurul meu, adica dupa diversi stimuli de pe-acolo, fara a arata vreo urma de anxietate naturala...anxietate insa pe care am inceput, totusi, dupa ce am inceput sa mai castig in greutate si sa nu mai seman chiar cu o maimuta, sa o achizitionez, ulterior, desi tot mereu intarziat, la nivel de varf si indesat, chiar real mai ridicat deasupra aceleiasi medii generale)...

...poate doar in afara talentului recunoscut, (care nu stiu ca poate fi definit ca avand chiar grad de competenta), de a imita diverse accente straine, (din fericire in mod reversibil, chiar daca numai semi-controlat volitional, in cazul meu, pe care il consider cu adevarat norocos, dat fiind alternativa patologica ireversibila), pe care, in mod obiectiv, mie mi l-au laudat altii, chiar diversi, in mod spontan, in repetate randuri, de-a lungul vietii mele, prima oara cam prin 1987, si ultima oara chiar ieri, 24 de ani mai tarziu, astfel incat chiar am ajuns sa cred ca este posibil sa fie chiar adevarat ca posed si eu macar un talent la ceva, chiar daca nu prea mi l-am cultivat cat ar fi trebuit probabil, mai ales ca in ultima vreme mi s-au repartizat un numar sporit de activitati de phone sex la serviciu.



















Ingen kommentarer: