In sfarsit am vizionat si eu integral documentarul despre geto-daci postat de blogger-ul Mircea Vladut, si pot sa spun ca m-a frapat ce a zis unul referitor ca romanii contemporani par a nu isi cunoaste propria lor identitate culturala, si ca, implicit, (zic eu acum), ea trebuie cumva prezentata din nou in mod mai organizat-educativ, de fapt in fond aproape "reconstruita" pt re-prezentare.
Adevarul e ca intr-un fel poate are dreptate, pt ca eu personal stiu ca m-am gandit destul de mult la propria mea identitate personala individuala in adolescenta, insa nu m-am uitat la ea si prin prisma culturala ca as fi roman, (nu cetatean roman, ca asta stiam ca sunt inca deja din clasele primare cand am avut primul pasaport inainte sa am buletin, ci cultural roman), dar eu credeam ca doar asa sunt eu pt ca am tot calatorit de colo colo, si majoritatea cunoscutilor mei de varsta mea erau si ei oameni care calatoreau de colo colo, de gen expatriati, imgranti sau emigranti, pe cale de a pleca, pe cale de a veni, etc, efectiv din mai multe tari din lume, copii care deja erau bilingvi sau trilingvi de mici de tot, etc. Si fff putini vorbeau de gen ca "eu sunt roman", "eu sunt german", ci mai curand ziceau, "eu sunt din Bucuresti, capitala, Romaniei", sau "eu sunt din Finlanda", sau "eu sunt din California", chestii de genul asta de identitate de loc de nastere din pasaport mai mult, nu de apartenenta de o cultura anume, plus ca in afara de englezi si americani pe de o parte, sau francezi si nemti pe de alta in alte contexte, mai nimeni nu vorbea lb lor materna, (care de fapt nici nu era obligatoriu cea a locului in care se nascusera si/sau unde ne aflam, si nici neaparat limba mamei lor, ca nu toti aveau parintii de aceeasi nationalitate, sau aveau deja cate o mama vitrega), ci vorbeam efectiv in limba contextului momentului respectiv, nici aia macar mereu cea a locului unde ne aflam, ci in cea legata de in ce limba convenea majoritatea sau un leader, ca ne puteam intelege unii pe altii !
Suna total aiurea, dar eu asa am fost de mic, nu incontinuu, ci intermitent, dar destul de des. Si de aia am zis ca poate doar eu si copii aia eram asa, mai in aer, adica cu o identitate culturala oarecum mixta, pestrita. Plus ca, fiind copii, nu stateam sa discutam la nivel de prezentari diplomatice a fondului cultural al locului nostru natal, ci vorbeam despre ce film am vazut la TV sau de ce nu voia sa ma aleaga si pe mine nimeni sa fiu in echipa lor cand jucam fotbal...ca asta precis NU era pt ca eram din Romania, ci pt ca eram mototol, si mai rau as fi incurcat echipa respectiva, desi nu erau rai, ci pana la urma i se facea cuiva mila de mine, si ma ruga sa-i aduc un pahar cu apa, sau chiar sa am grija de minge 2-3 minute, pana cand se lega el la sireturi...desi NU e vina mea ca nu am reprezentat mai vanjos imaginea Romaniei in strainatate cand eram mic, pt ca nici ala din Coreea de Sud nu era mai breaz, desi era un geniu la matematica si informatica, dar de asta nu-i pasa nimanui, si toti de fapt il respectau mai tare pe unul din Bulgaria, de care le era si frica daca era in echipa adversa, dar asa s-a nimerit...iar cand apareau albanezii, o luam la goana cu totii, in timp ce finlandezul de care eram si indragostit, (nu Karl, altul, Juha), imi punea si piedica, astfel incat el sa scape si sa raman eu la urma...
6 kommentarer:
In afara de identitatea culturala, mai exista si identitatea spirituala.
Eu zic ca este un avantaj sa ai ideintitatea spirituala si culturala romaneasca. De fapt, devine un avantaj abia in momentul in care poti s-o intelegi, iar acest moment se apropie atat pentru tine, cat si pentru noi, ceilalti romani.
Mai nou e la moda chineza, copiii invata de mici aceasta limba usoara si melodioasa cu doar cateva mii de dialecte, in speranta ca atunci cand vor fi mari vor lucra pt a treia putere economica a lumii, in tara unde se gateste amestecat cu murdarie dar in care banii curg garla.
Aoleu ! Tocmai am postat si ultimul articol si e tocmai despre multitudinea traditiilor de sarbatorire a unor diverse festivaluri spirituale de iarna, si am impresia ca am devenit oarecum si mai zapacit decat fusesem sub acest articol !
Stiu...am incercat si eu sa iau cateva lectii de lb chineza la Sc Populara de Arta dupa ce ma lasasem de invatat lb italiana de unul singur, insa am abandonat acele cursuri din cauza unui incident de harassment sexual, desi de fapt nu stiu daca a indeplinit definitia pt asa ceva, pt ca, in urma unei declaratii de admiratie deosebit de pasionala pt talentul meu la imitarea sunetelor melodioase ale lb cantoneze, eu i-am spus profesorului ca e OK sa ma intalnesc cu el la un suc si o inghetata dupa cursuri chiar si daca eu nu il admiram in mod special pe el chiar la acelasi nivel, si el s-a suparat pt ca am impresia ca, fiind ceva mai in varsta, poate chiar dorea sincer o relatie serioasa si mai profunda pe durata mai lunga cu mine...eram mai tanar, aveam numai 22 de ani, nu stiam cum sa ma descurc ff bine in acest tip de situatii pe atunci...a fost probabil o simpla neintelegere rezolvabila, si uite cum m-am lasat eu de invatat si lb chineza asa total aiurea, ca cine stie unde ajungeam ?...de fapt probabil tot acolo unde am ajuns si ulterior la 28 de ani, la Hong Kong...(asta a propos si de ultimul articol de pe blogul tau in care parca ziceai ceva despre asta...)
Copiii au cu totul alte preocupari fata de adulti si chiar nu cred ca tin cont de identitatea culturala a cuiva.
Depinde si de varsta. De la vreo 8 ani, poate mai des 10 ani in sus cred ca unii incep sa tina cont, din cate am remarcat eu, desi sunt in general chestii auzite de la alti adulti din anturajul lor de-acasa.
Send en kommentar