Cu ocazia vizitei recente a micului print, plus cu ocazia reflectarii oarecum divagative asupra unui schimb de comentarii cu Elly Weiss sub Leapsa titlurilor de avertizare, (blogger in legatura cu care inca sunt curios de ce nu il poate suferi pe James Blunt, pe care eu chiar il consider atat un interpret talentat cat si, dupa ce i-am citit biografia de pe wikipedia, un frate mai mare chiar excelent pt sora lui mai mica), degeaba am incercat sa evit, chiar si cu un asiduu efort de a ma preocupa de diverse lepse, sa ma gandesc la viitorul meu personal cat se poate de real, inclusiv la anxietatile mele personale legate de acest viitor, printre care desigur ca se afla si incompetenta mea relationala cu barbatii din ce in ce mai tineri decat mine de care sunt inevitabil atras din cand in cand. Am zis "barbati" ca sa nu sune prea aiurea, desi nu as putea spun ca eu personal ma pot descrie ca atare chiar si acum la 32 de ani, daramite cand aveam numai 22 de ani, nemaivorbind de 18. Adica, de ex pe Nelson, care chiar e un pic mai mare decat mine, cred ca l-as putea descrie totusi drept un "barbat", desi nu e de loc super-macho, insa asta include si faptul ca da dovada de niste competente reale sociale (nemaivorbind de cele educative sau profesionale) mult superioare celor ale mele personale, si cred ca pe Nelson l-as fi putut descrie ca "barbat" si daca l-as fi cunoscut cand avea poate numai 26 de ani, nu peste 30. Insa si Nelson ma trata ca pe un om adult pe mine, oricat de imatur as fi fost fata de el.
Eu personal intru in panica daca simt ca trebuie cumva sa imi asum un rol de eventual role-model sau chiar oarecum patern sfatuitor-calauzitor fata de alti oameni. In primul rand, stiu ca nu sunt de loc un bun educator, si nici nu imi face placere sa ma angajez in astfel de activitati. In al doilea rand, stiu cat se poate de clar ca as fi un tata total incompetent, numai si daca m-as compara cu tatal meu, dar si cu alti tati pe care i-am cunoscut. In al treilea rand, eu nici nu am avut frati mai mici, iar in legatura cu prietena mea cea mai buna, care e ca o cvasi-sora pt mine si are 3 ani mai putin decat mine, eu nu ma pot considera de loc educator, autentic protector, sau in rol de frate mai mare deosebit de competent fata de ea, ci a fost dintotdeauna de la bun inceput exact invers...si chiar daca mama mi-a dat instructiuni de nivel de ordin ca trebuie sa fiu din cand in cand body-guard sau chiar educator pt ea cand eram ff mici, eu m-am aflat intr-o stare de panica si continua incompetenta in legatura cu acest fel de activitati la acea vreme, plus chiar ulterior, dupa ce am mai crescut, in timpul oricaror discutii, mereu aflam ca eu eram cel care chiar aveam ceva de invatat de la ea, ba chiar ca ea avea dreptate in majoritatea cazurilor daca ar fi fost vorba de o discutie cu opinii aflate in contradictie una cu alta.
In plus, am o impresie vaga, desi nu as putea sa spun ca ma bazez pe ceva serios anume, ca in cazul persoanelor gay poate exista o anxietate sporita mai mare decat media altora de varsta lor care nu se auto-identifica drept preferential homosexuali in legatura cu relatia cu parintii lor, dincolo de anxietatile uzuale legate de orice relatie copil-parinte existente la toata lumea, si asta nu poate decat sa aiba o influenta asupra relatiilor lor intime cu alte persoane in viata lor. Adica eu as putea spune chiar sincer ca am sa ma simt perpetuu autentic oarecum inferior + vinovat fata de tata, de unde si anxietatile masive legate de competenta mea ulterioara pe orice domeniu de activitate, insa nu doresc sa generalizez de la cazul meu particular la toate persoanele gay, pt ca asa ceva ar fi absurd, plus in zilele noastre unii, destul de multi, (ca si non-gay-ii, de altfel), chiar nici nu au crescut alaturi de un tata. Chiar ma gandesc in legatura cu asta ca ar cam trebui probabil sa citesc sau macar sa rasfoiesc cartile despre tati scrise de dl Jeffrey Moussaieff Masson, The Emperor's Embrace: Reflections on Animal Families and Fatherhood, si The Evolution of Fatherhood: A Celebration of Animal and Human Families.
Si cand vine vorba despre o relatie de tip mai-noiembrie, in legatura cu care tin minte ca am citit de mult o carte cu un titlu oarecum asemanator, Mai in Noiembrie, (scrisa, abia acum aflu, de un scriitor suedez care a murit in Romania, fiind fost casatorit cu o romanca !), insa era despre o femeie mai tanara, (ca totusi era vorba de luna mai, nu martie sau aprilie), cu un barbat mai in varsta, care ii mai fusese si oarecum profesor la un moment dat, sau oricum era profesor de meserie, si, desi eu personal nu ma pot considera de loc noiembrie, nici ca varsta, dar mai ales nici ca maturitate, poate cel mult iunie, mi se pare totusi imposibil sa nu te gandesti la raspunderea pe care trebuie sa ti-o asumi, raspundere pe care pe mine personal ma ingrozeste, chiar si daca desigur ca nu as fi niciodata atras romantic de cineva autentic juvenil-imatur la creier, pt ca asa ceva mi se pare atat deosebit de egoist, de nivel exploatator, si eu personal nu ma pot indragosti de oameni clar mai vulnerabili decat mine, pt ca eu personal trebuie sa respect sau macar sa admir cat de cat pe oricine de care m-as indragosti + sa resimt o siguranta personala de alaturi de ei, (oricat de anxios as fi), altfel mi-ar fi imposibil sa ma indragostesc, si as mai tinde, in plus, sa-i trimit mai curand la scoala, chiar de tip scoala ajutatoare, sa se ocupe altii formal autorizati de ei, nu eu, desi poate ca asta nu o suna prea civic-altruist plus va duce probabil la repercursiuni si rezultate reale sociale chiar destul de proaste, cunoscand ineficientele si incompetentele sistemice reale ale scolilor si scolilor ajutatoare dintr-o mare parte a lumii. Si vorbesc, desigur, despre persoane care au precis peste 17 ani, si IQ chiar mediu, la fel ca si mine, posibil chiar si unii destul de apropiati de varsta mea cronologica.
Insa oricat de matur ar fi cineva de 18 ani sau de 22 de ani, tot nu poate fi la fel de matur ca cineva de 26 de ani sau 30, tot este inca in dezvoltare, mai ales ca e clar acum ca creierul nostru al tuturor e inca plastic pana la 25 de ani, (dupa care, la 27, cf BBC, poate incepe deja un proces de deteriorare congnitiva). Si mi se pare aproape imposibil pt un baiat-barbat de 22 de ani, oricat de matur si experimentat o fi, (excluzand, desigur, cazurile de escrocherii sentimentale de tip comportamental antisocial mai mult sau mai putin premeditat, dar mergand si dincolo de alte activitati chiar si numai de fronda experimentala inca juvenila, care nu sunt nici alea deosebit de rare, ba chiar ultimele putand teoretic face parte dintr-o anumita etapa de dezvoltare personala necesara legata probabil tot de relatia anterioara nerezolvata cu tata si chiar alti primi educatori), si chiar daca nu o va recunoaste explicit imediat constient in sinea lui, sa nu doresca sa privesca oarecum cautator de o indrumare sau calauzire sau role-model anume catre cineva mai in varsta decat el.
Desigur, nu pot generaliza, exista atatea cazuri si cazuri, si ma bazez mai mult pe experienta mea personala, plus pe faptul ca si eu, inca si acum, sunt oarecum in perpetua cautare, desi desigur in mod intermitent si nu prea organizat, de role-modeluri autentic mature. Insa conditiile sociale pt gay chiar sunt altele azi decat erau acum o generatie, sau chiar si numai acum o jumatate de generatie in anumite locuri din lume, si efectiv nu stiu cum sa ma pot modela dupa oameni, care inca au amintirea destul de clara a unor activitati efectuate intr-o atmosfera in care ele erau considerate la nivel larg social marginale, disfunctionale, sau chiar ilicite. Ca una e sa fii minoritar si alta e sa fii marginal, de aia exista si cuvinte diferite pt asta, chiar si dincolo de activismul politic, desigur laudabil, impotriva tendintei reale de marginalizare a diversilor minoritari. Si la randul meu, cum sa pot sa aspir sau mai ales sa pretind sau sa imi asum o functie de role-model eu insumi, recunoscandu-mi atat de clar multiplele incompetente, chiar dincolo de cele caracteristic exagerate de anxietatile mele personale individuale ? Desigur, intuiesc pe undeva ca probabil raspunsul se va afla cumva legat de cuvantul "tranzitie", posibil regasibil si in descrierea problematicii perioadele istorice sociale de tranzitie. Si, dupa cate se poate observa asa la o prima vedere, tranzitie nu inseamna neaparat evolutie sau progres, ba chiar poate include si haos sau oricum destule incertitudini si dezechilibre, oricat de necesara ar fi ca etapa in orice proces de dezvoltare sau chiar si de simpla vietuire sau supravietuire a orice sau a oricui...insa stiu ca m-am indepartat destul de vag de ce ma doare, de ce mi-e frica, si de ce niciodata nu am cum sa scap...de raspundere...mai mult fata de mine insumi, desigur, eu ramanand totusi un narcisist.
4 kommentarer:
James Blunt mi-e antipatic pentru ca nu-mi place stilul de muzica pe care il practica si nici vocea. Asta face sa-mi fie antipatica chiar si prezenta lui. Fara a avea legatura cu aspectul caci omul de fapt e OK. Nu ma deranjeaza ca e comercial. Acum am scapat de el, se aude mai rar, dar a fost o perioada foarte lunga in care melodiile lui erau peste tot si cand ceva nu-ti place, e grav. Astept sa scap si de Adele...mi-e cam la fel de antipatica si e la fel de prezenta peste tot.
Nu ti se intampla niciodata asa ceva?
Poate ca antipatiile astea au legatura si cu faptul ca am cu totul alte preferinte muzicale...
Ah, multumesc pt ca mi-ai raspuns intr-un mod atat de logic. Vezi, eu nu ma gandisem la asta pt ca eu in realitate sunt total afon si am un simt de apreciere muzicala ff scazut, as putea spune aproape inexistent (mai ales ca mi-am facut testul asta al afinitatilor muzicale pe 5 dimensiuni de la BBC, https://ssl.bbc.co.uk/labuk/experiments/musicality/ si am luat numai note de 0 si 1 pe o scara de la 0 la 100 !), asa ca pur si simplu, in afara de muzica metal care ma zgarie pe nervi si ma sperie, si poate in afara de cateva piese ff lungi de jazz cu improvizatii haotice sau alta muzica moderna ciudata fara un ritm clar repetabil pe care pur si simplu nu le pot intelege, eu nu as putea spune ca am unii interpreti de muzica sau chiar un stil muzical pe care efectiv sa nu pot sa-i sufar, sau sa-mi fie antipatici, desi poate ca unii imi plac pe moment mai mult decat altii daca se potrivesc cumva oarecum la afinitatile mele, dar mai ales cu starea mea de spirit din clipa aia sau cu temele care ma preocupa in acel moment + desi recunosc ca pot exista din cand in cand unii chiar super-deosebit de talentati chiar de nivel de geniu, de ex Mozart, care nu are cum sa nu imi placa si mie deosebit de mult, la nivel autentic superlativ, daca se intampla sa aud muzica compusa de el...
...dar tocmai aici e ca eu nu caut expres sa ascult muzica, nici nu am CD-uri de exemplu in casa, nu merg la concerte de muzica, nu ascult muzica cu I-pod, sau I-phone, nu ascult/urmaresc posturi cu muzica in mod obisnuit, nici macar MTV cand eram adolescent nu prea urmaream decat pt unele reality show-uri si rar de tot daca aparea vreun videoclip muzical nou larg popularizat al Madonnei, (ca de la ea chiar ma asteptam la ceva nou si posibil real intrigant de fiecare data), si astfel mie muzica imi parvine relativ rar, (fata de alti cunoscuti de-ai mei), doar ce se mai iveste linkat din mass-media generala, sau daca aud prin mijloacele de transport in comun, (care in Norvegia sunt deosebit de silentioase), in taxiuri, si mai ales pe la cluburi, si aia e in principal desigur tehno si disco in cluburile frecventate de mine in clipa asta. Plus, desigur ascult muzica din filme si am mai vazut in real life cateva show-uri de tip Broadway, si am fost si eu de cateva ori la cateva spectacole de opera sau balet...la concerte doar cu muzica simfonica nu am fost niciodata.
Insa desigur ca respect muzica asa ca gen artistic si chiar admir oamenii care au afinitate muzicala, care stiu sa cante la un instrument sau vocal, tin minte si acum unele emisiuni critice de istoria muzicii ale d-lui Iosif Sava de la TV care mi-au placut ff mult. Si cum sa uit ca atunci cand eram mic cred ca mi-a pus mama ABBA de 1 milion de ori, ca ei ii placuse formatia asta ff mult, si tata mai voia si el sa asculte Elvis Presley (ca asta ii placea lui), dar nu apuca din cauza lui mama ! Sau desigur ca mi-a placut si mie muzica formatiei Queen atunci cand mi-a fost recomandata prima oara cand aveam cam 13 ani.
Am mai citit undeva ca te-ai trezit cu micul print la usa. Nici nu am apucat sa iti spun ca intr-un fel m-am bucurat, pentru ca aceasta poveste are ceva care imi place (stii deja), dar in acelasi timp m-am gandit ca s-ar putea ca intoarcerea lui sa te dea putin peste cap.
Pai recunosc sincer ca m-a dat !
Send en kommentar