Eu m-am suparat rau de tot cand am crezut ca mama m-a abandonat la gradinita. Bineinteles ca nu pe ea, deoarece eu nu ma pot supara pe mama mea, si nici nu am gasit niciodata vreun motiv, si, desi recunosc ca am cautat unul cand eram adolescent, pana la urma tot nu am gasit, Q E D . Pe tata invatasem ca nu are nici un rost sa ma supar, deoarece el era egal general binevoitor fata de mine, indiferent de efortul facut de mine sa ma supar pe el, plus ca el era f ocupat in zilele alea de gradinita cu niste studii postuniversitare f importante si se incuia in dormitor sa invete si nici macar nu-l vedeam prea des, deci oricum nu participa in mod direct la abandonarea mea la gradinita in fiecare zi, asa cum o faceau mama si, uneori, bunica. Asa ca m-am decis sa ma supar mai intai pe mediul inconjurator, reprezentat de cultura si civilizatia anilor '80 ai sectorului 2 din Bucuresti, unde mi-am petrecut eu tot timpul in primul meu an de gradinita. Dar, deoarece, in general, mie mediul inconjurator imi fusese mai mereu cam indiferent, (din cauza nesimtirii mele generale la ce se petrecea in jurul meu), deci uitam mereu ca el trebuia sa fie de vina si ca pe el trebuia sa imi dirijez supararea, m-am decis, mai apoi, sa ma supar mai eficient pe educatoare care, intr-o zi, plictisita de hohotele mele de plans disperate si zgomotoase, mi-a ordonat sa stau singur, in spatele unei usi cu o clanta prea inalta, intr-o camera plina cu jucarii, dar care era ceva mai intunecoasa decat imi placea mie. Nici acum nu am iertat-o pentru spaima pe care am tras-o atunci.
Cand am ajuns in Norvegia, m-am simtit exact ca atunci ca la gradinita. Numai ca aici eram ca la orfelinat. Plus ca mi-am amintit din frigul de la bloc din sectorul 2 al Bucurestiului din iarna anului scolar 1984-1985, cand eram eu la gradinita. Asa ca prima cumparatura esentiala de calitate pe care mi-am facut-o in Norvegia a fost o paturica fina de lana de culoare bleumarin marca Gant, ca sa fiu sigur ca macar am sa ma invelesc cu ceva care ma faca sa ma simt mai la adapost de frig, si, totodata, si in siguranta, macar pana cand invat regulile acestei noi case.
Am observat destul de repede ca statul norvegian are, din punct de vedere esential principial, mare grija de copii, si nu discrimineaza impotriva celor orfani fata de cei neorfani, ba chiar, probabil, discrimineaza teoretic pozitiv fata de orfani, deoarece, (desi nu am cifrele exacte in mana si am obtinut doar informatii orale de la surse pe care inca nu le-am evaluat inca personal in mod detaliat referitor la credibilitate), am impresia ca este pregatit sa aloce si sa cheltuie doar pe unul din ei de cel putin 1,000 de ori mai mult decat ar cheltui o familie obisnuita pe un copil. Totodata, probabil din exces de zel total explicabil, datorita faptului ca si norvegienii or fi auzit de conditiile infioratoare si inacceptabile, de fapt probabil penal-criminale, din orfelinatele din ultima decada a fostei Republici Socialiste Romania, (decada in care fusesem si eu elev de gradinita in sectorul 2, desi, din fericire, nu orfan acolo, ba chiar cu 2 parinti si 3 bunici pe capul meu, care lucrau de zori, in ture, ca sa aiba grija cat mai buna de mine), s-a decis si el, statul norvegian, sa angajeze cat mai multi lucratori ca sa aiba grija de un posibil orfan cat mai bine. Statul norvegian, avand la dispozitie fonduri si energie chiar mai imbelsugate decat familia mea din Romania, aloca aproximativ, dupa estimarile mele preliminare, 48 de angajati de stat pe cap de orfan de care trebuie sa aiba grija, 36 din ei ocupand diverse functii de manager, iar pe restul de 12 punandu-i sa lucreze chiar in echipe, in diverse ture, doar pt acel unic orfan, respectand totodata si drepturile la repaos ale tuturor acelor angajati si saptamana de lucru de numai 37,5 ore, vacantele de 25 de zile lucratoare, concedii de maternitate si paternitate, de studii, etc.
Deci mi-am dat seama destul de repede, ca eu personal nu am de ce sa fiu ingrijorat, ca orfan, in Norvegia, decat poate despre posibilitatea de a ma simti vinovat ca acest stat poate cheltui atatia bani pe capul unui orfan ca mine, si, o idee, la inceput, agasat de atatia mamici si tatici potential supraveghetori, desi, dupa un timp, mi-am dat seama ca, daca vrei, le poti insela vigilenta chiar mai usor decat as fi putut-o insela eu, in Romania, pe cea a celor numai 5 ingrijitori de-ai mei din timpul copilariei mele, care indeplineau, cu cea mai mare bunavointa, si indatoriri de manager in acelasi timp, fara sa fie retribuiti suplimentar pentru aceasta de catre nimeni....desi, totusi, mama isi exprima uneori pretentia sa fie luata in considerare si pt functia de administrator sef. Insa eu sunt lenes si nu doresc sa insel vigilenta nimanui, ba uneori mi se face si o mila teoretica de acesti supraveghetori ca efectiv s-ar plictisi, si, dupa o vreme, chiar ar avea destul timp la dispozitie sa se si streseze, daca ar trebui sa aiba grija de prea multi orfani lenesi ca mine, la serviciu.
Singurul lucru asupra caruia am ramas oarecum nelamurit si de care, necunoscand mai multe detalii, sunt oarecum inca nemultumit, este programul de studiu si curricula educativa pentru orfani, aici, in Norvegia. Nu cred ca se pune prea mult accent pe importanta educarii civice pentru societate a orfanilor, sau, cand este, totusi, facuta in mod organizat, de niste educatori profesionisti, metodele folosite de ei seamana cam mult cu metodele pedagogice mai invechite din anii 50-70 ai lumii...sau poate ca asa mi se pare mie, deoarece nu am avut o capacitatea prea buna de a-mi alege cursurile potrivite inclinatiilor mele, sau am nimerit in clase tinute de educatori mai putin competenti, care, in mod stiintific credibil masurat, cf. presa recenta norvegiana, au in general, per total, IQ-ul mediu semnificativ mai redus in zilele noastre decat cel al educatorilor de acum 30 de ani.
Drept care, m-am decis sa continui sa ma educ singur, asa cum eram obisnuit si din Romania, mai mult prin Internet, insa recunosc ca, lasat cam de capul meu, fara mama care sa ma verifice atent daca mi-am facut temele in fiecare zi, ma las cam pe tanjeala, si, in loc sa studiez, pierd vremea pe diverse bloguri, agasandu-i, de obicei pe proprietarii lor, deoarece, in mod realist, un orfan nu are ce sa ofere prea concret economic valoros societatii, decat poate speranta ca, intr-o buna zi, se va alege ceva si de capul lui, si ca va putea si el, intrand in campul muncii, sa participe in mod activ la sustinerea economica a generatiilor anterioare de copii, orfani si neorfani, deveniti, si ei, la un moment dat, pensionari. Dar cum, in mod realist, eu nu am contribuit aproape de loc la economia Romaniei, si nici nu sunt sanse sa contribui in viitor, este normal ca eu personal chiar ca nu am ce cauta pe blogurile in limba romana, si am sa incerc in continuare sa o raresc pe cat pot, cel putin in legatura cu comentariile pe blogurile altora, daca acest blog in limba romana am sa-l mai continui inca o vreme, din motivatii personale, care, in plus, si-au mai si pierdut din intensitatea de la inceput.
Cu aceasta ocazie, desprind din blogroll-ul de aici si blogul lui Blegoo, desi el va mai ramane o vreme in blogroll-ul blogului meu in limba engleza, si am sa mai desprind si blogul cu status meteo de la Roxy's world. Aceste doua bloguri chiar ca reprezentau intr-o mare masura relatia mea cu tata cand eram copil, dar acum, ca am trecut de prima etapa a adaptarii mele, aici, in Norvegia, chiar ca nu mai are rost sa ma agat chiar atat de mult de trecutul in care tatal meu era tanar, si chiar aproape de varsta mea de-acum, iar bunicul meu, cel cu care seamana Hector atat de mult la maniera, si de care mi-e uneori, nu prea des, dar foarte foarte mult dor, era si el inca in viata, si destul de in putere si el.
5 kommentarer:
Am mai incercat un comentariu, dar n-a aparut. Probabil ca am gresit literele.
Dar, ceea ce voiam sa spun e ca eu am observat schimbari pozitive in tine.
1. Ce fel de schimbari pozitive ? Chiar sunt curios pt. ca nu mi-am dat seama ca se pot observa asa de usor on-line, plus ca eu nici nu ma simt prea diferit, desi ma simt, oarecum mai in largul meu in ultima vreme, in Norvegia, unde la inceput chiar am fost o vreme destul de socat, aproape "speriat de bombe", acum insa imi permit sa rad mai des, nu la serviciu insa, desigur.
2. Nu stiu daca o sa iti mai mentii parerea despre schimbarile in bine cand o sa citesti si ultimele comentarii pe care ti l-am scris pe blogul tau, sub subiecte-idei probabil importante si interesante pentru tine, comentarii insa total off-topic si, ca de obicei, numai si numai despre mine si perspectiva mea din centrul meu personal de univers !
Mi se pare normal ca fiecare persoana sa se considere centrul Universului, caci pentru fiecare in parre chiar asa este. Daca intelegi ca esti centrul Universului, abia atunci poti accepta ca exista si alte centre ale Universului. Deci nu ma deranjeaza asta. Nu ma deranjeaza nici comentariile tale, chiar daca uneori mi-e greu sa raspund la ele, caci eu incerc sa vorbesc fiecaruia pe limba lui, iar a ta e tare incalcita! :))
Ca schimbare in bine - mi se pare ca intelegi (nu intelectual) ci undeva in interiorul tau, mai mult din ceea ce vreau sa spun. Pot spune ca "simti" ceva, iar inainte erai atat de centrat in intelect incat erai doar un fel de enciclopedie. Am avut un coleg de armata care avea o cultura generala supradezvoltata (acum e un profesor universitar foarte apreciat), atat de dezvoltata incat raspundea aproape mereu cu citate diverse. Dar parerea lui???
Oricum, multe din comentariile tale mi-au placut, altele au fost simpatice (din ce in ce mai dese acestea). Marturisesc ca niciodata nu am urmarit link-urile recomandate si nici filmuletele din comentarii. Dar fiecare cu obiceiurile lui.
Intr-un cuvant - esti mai uman, nu te mai ascunzi in spatele citatelor. Cred ca ai capatat putin mai multa incredere in tine.
Multumesc ff mult pt. apreciere. Sa stii ca, in legatura cu "parerea mea", eu chiar cred ca am avut o vreme increderea zdruncinata in competenta mea generala de a formula pareri, (nu de a avea voie, dar de a fi in stare). Ca prea mi se parea ca ajunsesem intr-un spatiu cultural total "alien", si ma simteam mai putin competent in legatura cu multe lucruri, ca atunci cand te duci la inceput la gradinita sau la scoala. Si am raspuns la asta prin diverse rationalizari si intelectualizari (inclusiv refugieri in enciclopedii si parerile altora, desi totusi le evaluam inainte de a le pune in comentarii cat de cat la utilitate si credibilitate prin filtrul meu personal). Acum, ceva mai relaxat in legatura cu competentele, pot sa privesc lucrurile si mai cu umor, si pot sa fiu un pic mai atent si la alti oameni, si am ceva incredere mai mare si in abilitatea mea de a-mi spune propria parere ! Recunosc ca uneori mi-o cenzurez totusi destul de mult si folosesc in mod exagerat un "limbaj de lemn", sau chiar de "plastic", pe care nu l-as folosi niciodata in real life, unde sunt uneori chiar nepoliticos brutal de sincer cu parerile mele total personale...probabil exact pe dos de cum ar trebui (adica sa fiu mai circumspect in ochii lumii reale si sa-mi permit sa-mi pun "poalele-n cap" mai mult pe blog) ! De fapt singura relaxare pe care mi-o permit eu pe blogul asta, care ramane totusi un fel de autoterapie mai mult decat orice altceva, este chiar centrarea cvasi-patologica in definitiv plictisitoare pe mine insumi, in loc sa ii barfesc, in mod jurnalistic sau literar pe altii, fie de bine fie de rau, insa poate in mod mai palpitant de citit pt. o audienta mai larga...(bineinteles ca nu ma juxtapun pe mine tie in mod special, in mod critic...adica nu zic, "uite cum fac eu e mai misto pt. relaxare decat cum faci tu sau oricare alt blogger"...doar, ca de obicei...vorbesc despre mine si iar mine, si ce ma ajuta pe mine personal la relaxare, adica nu e o reteta/recomandare valabila pt. toti altii, etc. !)
P.S. Dar la exprimarea in scris...sa stii ca eu chiar am ramas cam in urma, la varsta de aproximativ 7-8 ani si chiar ca nu am talent sau maturitate la acest fel de exprimare. De aia probabil unui alt comentator de mai devreme i se parea ca sun mai "sincer" pe blogul meu in lb. franceza, unde intr-adevar vorbeam despre emotii mai mult decat aici, poate si in felul liric in care te ajuta limba franceza sa le exprimi. Si eu chiar la varsta aia de 7-8 ani chiar incepusem sa am capacitatea sa formulez ganduri in limba franceza...si multe din anxietatile mele despre scoala si lumea din jur, (deci emotii), sunt legate de zilele alea de limba franceza. Mai tarziu engleza a devenit un fel de instrument pentru rationalizarea si intelectualizarea cu care ma aparam de diverse anxietati cand am intrat in adolescenta. Iar norvegiana mea, pe care am invatat-o ca adult mai recent este chiar de nivel "de balta" ! Si azi inca, dupa un an aici, eu inca ma simt ne-intregit, inca fragmentat, inca imatur, si inca incompetent in noul mediu, chiar in mod real, si precis, imi zic, are de-a face cu faptul ca in decursul unei singure zile reale eu chiar in capul meu propriu gandesc chiar ba cateva secunde in norvegiana, cateva in norvegiano-engleza, cateva in franceza, (mai ales la accent si ton, care e legat poate mai mult de emotii), uneori chiar in timpul in care formulez un singur gand, o singura fraza rostita legata de o singura idee pe care doresc sa o exprim ! (Noroc ca nu trebuie sa gandesc si sa vorbesc prea mult ca indatorire de serviciu ca probabil ca nu as rezista la un asa efort ! Plus ca remarc, amuzat, ca asta se potriveste chiar cu stilul vremii din orasul meu, unde adeseori, mai ales in sezoanele de tranzitie, primavara sau toamna, vreme se schimba vertiginos in decursul unei singure zile, de la soare la ninsoare, trecand prin vant, uneori chiar salbatic, si chiar averse cu grindina uneori !). Dar in lb. romana chiar ca numai pe blogul asta mai am ocazia sa gandesc, desi e uneori o romano-engleza, ca totusi am fost puternic influentat de la vreo 10 ani in sus, dupa 1990, ca multi alti romani probabil, de limba engleza devenita acum mai larg accesibila in mass-media si ulterior din Internet.
Send en kommentar