Eu m-am mai aflat de cateva ori in situatii sociale dificile cand am fost luat prin surprindere si intrebat care e mancarea mea preferata. Din cauza ca mi s-a intamplat de mai multe ori si niciodata nu am stiut ce sa raspund, ba chiar am facut si gafe, de genul unor raspunsuri ca, de exemplu, "nu-mi pasa", "nu am o mancare preferata", "nu am o relatie deosebita cu mancarea", "habar n-am"...care efectiv taiau orice elan si posibila bunavointa prietenoasa din partea interlocutorilor mei, dintre care unii ar fi fost chiar posibil importanti pentru cariera mea...pana acum ar fi trebuit sa imi stabilesc un raspuns stas diplomatic bun de folosit in relatiile sociale, dar efectiv mi-a fost lene...in ultima vreme raspund mai binevoitor, insa la fel de neglijent si, dupa cate am observat, cu totul nesatisfacator pentru eventualii mei interlocutori, "ah, mie imi place sa gust din cat mai multe diverse mancaruri ale lumii, sunt mereu curios sa gust lucruri noi", dupa care ei incep sa insiste, cerand amanunte, "dar, totusi, care ti-a placut mai mult ?"...drept care, efectiv, ma blochez, pentru ca nu am un raspuns adecvat potrivit pentru mai multe situatii...plus ca acum lucrez intr-un mediu international, si daca zic ca imi place mancarea nationala X, risc sa ii ofensez pe cei din tarile Y si Z, dar daca zic ca imi plac si X, si Y, si Z, risc sa par de-a dreptul mincinos si om in care nu poti avea incredere...e ff complicat sa lucrezi in mediul corporatist.
Zau, uneori am fantezii sa lucrez pt. un patron de business mai mic, fie el chiar si Scrooge...insa, in cazul meseriei mele de contopist, acest fel de business mai mic aproape ca nu mai exista, si aproape toti colegii mei lucreaza in mediul corporatist, chiar daca e din cel subventionat de stat, sau din cel cu capital total privat. Ce rau am facut ca m-am lasat de armata...poate aveam astfel sansa de a ajunge chiar scrib...o munca deosebit de importanta despre care d-na Elizabeth Eisenstein spunea ca o data era nevoie de 10 scribi ca sa "hraneasca" 1 functionar...desi, sincer sa fiu, nu prea cred ca as fi fost in stare de o asemenea disciplina si de respectarea unui cod profesional atat de complicat, inclusiv de o relatie cat mai etica cu cenzorii...pe care eu intotdeauna am tendinta sa ii consider neoptim competenti de a fi cat mai flexibil in pas cat mai acordat cu vremurile din ce in ce mai rapida schimbare.
Mancarea este un punct sensibil pentru norvegieni. Simt, prin urmare, nevoia de a ma documenta cat mai temeinic si cat mai rapid posibil in legatura cu acest subiect...cel putin de a sti ce sa raspund in caz ca ma va intreba vreodata vreun norvegian ce mancare imi place...ceea ce, in mod realist, nu va fi prea curand, deoarece efectiv nu vad posibil ca vreun norvegian sa ma invite pe mine sa mananc ceva pe banii lui in momentul actual. (Singura posibilitate concreta ar fi sa fiu invitat la o masa in caz ca ma duc la vreun posibil nou job interview, insa eu personal NU am de gand sa imi caut un alt job prea curand, deoarece sunt perfect satisfacut de cel actual, si nu doresc sa ma intind mai mult decat mi-e plapuma. Astept, de fapt, rabdator, sa-mi creasca valoarea estimativa la locul actual de munca inainte sa ma pun din nou pe piata, plus ca eu sunt ff conservativ in legatura cu acest fel de posibile miscari pe teren inca neexplorat de mine personal...iar, dat fiind interesul meu curent deosebit de scazut pt. a explora chestii noi, nu vad ca ma voi pune pe piata prea curand pt. un alt job oficial de tip 1...desi raman, bineinteles, intotdeauna disponibil pentru head-hunter-ii ce reprezinta piata de munca secundara posibil interesati de aptitidinile si experienta mea profesionala pentru un eventual job oficial, semi-oficial, sau neoficial de tip 2.)
Nici macar cu Hector nu am ajuns la nivelul de intimitate necesar pentru a putea deschide acest subiect deosebit de delicat pentru sufletul norvegienilor. Desi am facut sex, si efectiv, oricat de gross ar suna, ne-am "mancat", supt, si lins reciproc cu cel mai sincer entuziasm, nu am mancat niciodata mancare adevarata impreuna. Am fi avut ocazia sa bem o data niste cafea impreuna daca mi-as fi aratat eu personal vreun entuziasm pentru aceasta bautura draga norvegienilor, insa, deoarece nu mi l-am exprimat concret, nici el nu a indraznit sa deschida subiectul...asta ma face sa ma simt vinovat, deoarece ar fi trebuit macar sa am decenta de a-i oferi o cafea inainte sa plece din apartamentul meu...dar efectiv mi-a fost lene sa o pregatesc, iar el nu e ca Nelson sa inceapa sa-mi cotrobaie prin dulapuri, sau prin frigider, si sa-si faca singur cafeaua sau un eventual senvis. Cu Mickey, intotdeauna in tranzit dinspre sau catre familia lui, nu m-am intalnit decat prin hoteluri, asa ca beneficiam de room service, si nu trebuia sa-mi fac eu probleme de protocol, sau sa depun eu vreun efort in legatura cu preparatul vreunui fel alimentar.
Nu ma simt inca liber nici sa-l invit eu pe Hector in oras la restaurant. In primul rand nici macar nu exista restaurante deosebit de extraordinare in orasul meu la care chiar mi-ar faca placere sa cheltuiesc banii necesari, si, in al doilea rand, nu doresc sa-l oblig pe Hector in absolut nici un fel fata de mine. Chiar daca stiu ca, din punctul lui de vedere, el e cel care ma considera necivilizat si primitiv, si probabil ca situatia cam asa e, la scara istorica si politica sociala, la randul meu, recunosc, si eu ma port oarecum fata de el ca si cum m-as purta cu un animal inca salbatec pe care mi-as dori sa-l domesticesc, nu insa fara a-i respecta inclinatiile si temperamentul individual, cat si trasaturile caracteristice specifice culturale comune ale "soiului" lui, si, totodata si habitatul, cat pot de bine...o adevarata dragoste de tip cat mai politically correct !
Pana una alta, sincer si cu mana pe inima pot sa spun ca efectiv NU STIU care e mancarea mea preferata, in acest moment NU mi-e dor sau pofta de absolut nici o mancare sau vreun gust specific, insa imi ESTE dor de anumite restaurante, si mi-as dori din tot sufletul sa ma simt liber sa il pot invita pe Hector la vreunul din ele...dar sunt asa de departe...efectiv peste mari si tari...plus ca, in mod concluziv definitiv, este totusi mult prea devreme ca sa il invit eu pe Hector sa mancam impreuna, desi, daca se va intampla sa ma invite el primul...ceea ce efectiv nu cred ca este realist probabil...desigur ca nu am sa-l refuz, ba chiar am de gand sa ma prefac ca o sa-mi placa ce imi va oferi el de mancare, existand chiar posibil si o mica marja de posibila surpriza placuta ca intr-adevar sa-mi placa...mai ales, desigur, daca-mi va fi foame in momentul respectiv.
Rudolph Aspirant
21.noiembrie.2011
15:40, Rarotonga, Insulele Cook
4 kommentarer:
Placerea de a manca depinde si de alti factori, nu numai de gustul unei macari sau a alteia. In afara de faptul ca mancarea fiecarei zone e cea mai buna chiar la ea acasa (unde sunt conditiile de aparitie si preparare ideale), mai conteaza si starea psihica pe care o ai. Daca ti-e pofta de ceva, atunci acel ceva va fi mult mai placut, iar poftele nu sunt mereu aceleasi. Placerea mancarii mai depinde si de anumite nevoi ale organismului. Eu, de exemplu, prefer (inca) alimentele care imi faceau bine la stomac (chiar daca sunt contraindicate de catre medici).
Deci, daca nu intotdeauna mananci cu placere o mancare, poti sa spui, de exemplu, ca ti-a placut in mod deosebit o anumita mancare intr-un anumit moment, care a avut loc in anumite conditii. Ti-a placut atat de mult incat ai timut minte acel moment si acea mancare.
Da, eu nu am prea avut pofta de ceva deosebit de destul de mult timp. Mai am pofte de gusturi primare, adica prefer amarul dulcelui, si acrul saratului...desi stiu ca le-am cam invalmasit si nu le-am juxtapus corect ! Uneori, am si pofte de anumite texturi, adica prefer coaja de paine si nu miezul...am remarcat ca imi e mai usor sa prefer piureul decat unei supe pe care trebuie sa te chinui sa o sorbi ligura cu lingura decat sa o bei direct ca pe un suc sau o cafea ! Pana si merele...le prefer taiate in bucatele decat sa musc din ele, desi nu am probleme deosebite cu dintii. Uneori am pofta de friptura, dar efectiv efortul de a o obtine si prepara si costul sunt total prohibitiv, asa ca imi trece destul de repede si mananc si eu pateu de ficat care e mai accesibil si mai ieftin.
LOL ! Zau, daca nu imi dau seama ca suna total aiurea ! Parca as fi un copil din ala mofturos la mancare...si mie mama nu mi-a zis ca ar fi avut probleme deosebite cu mine din acest punct de vedere cand eram mic !
Iar despre context...uite ca tin minte exact atmosfera restaurantelor care mi-au placut, dar efectiv trebuie sa ma gandesc bine de tot ca sa-mi amintesc CE anume am mancat acolo ! Efectiv, asociez restaurantele mai mult cu compania in care eram atunci si cu anotimpul si conditiile de mediu si peisajul local decat cu mancarea !
E probabil din cauza ca am o dieta monotona, nu total lipsita de gust, dar oricum mereu cam aceleasi lucruri, si nu am exercitiul mancarii deosebit de rafinate.
De cate ori merg la restaurant incerc sa comand ceva nou, nu ceva deja cunoscut sau care suna mai familiar, dar deoarece nu repet niciodata experienta, o si uit f repede, si nu pot sa imi stabilesc o ierarhie.
O sa sune total aiurea, dar nu am nici macar sentimente deosebite fata de o posibila mancare preparata de mama mea vs. aceeasi mancare preparata de mine sau de altii...poate doar in legatura cu grisul cu lapte...ala da, intr-adevar e mai bun cand e facut de mama ! Si mai sunt niste rulouri cu crema de vanilie facute de bunica mea, de obicei de ziua mea, pe cand traia, care nu au putut fi niciodata reproduse chiar cu aceeasi perfectiune de mama. Si mai e o placinta cu dovleac din statia de metrou de la Piata Unirii din anul de dinainte sa plec eu din Bucuresti...cam atat.
P.S. Aici, in Norvegia, mi-a placut o singura data ceva, un sos care era servit alaturi de somon la un restaurant total nememorabil, intr-o companie la fel de nememorabila, care efectiv a schimbat gustul somonului, care altfel mie mi se pare total comun si de loc deosebit.
In Hawaii mi-a placut un peste ahi, un fel de ton specific de acolo.
Mi-a mai placut o data, de mult de tot, parca intr-o cu totul alta viata, un pastrav pe care l-am mancat la un restaurant de pe Valea Prahovei, intr-o vacanta la munte o data. De cate ori am mancat de atunci pastrav, nu a reusit sa fie ca ala de atunci.
Si mai mi-au placut niste icre "de manchuria", probabil de provenienta ruseasca, pe care le-am mancat cand eram mic, inainte de Revolutie. Am mai mancat icre de manchuria de atunci, am mancat si caviar negru, probabil tot rusesc, in conditii de lux la New York, dar nu mi-au placut la fel de mult ca alea.
P.P.S. Iar ca restaurante sunt cateva din NYC (dintre care doar la vreo 2-3 chiar m-as mai duce din nou), unul din Hawaii (la care oricand m-as duce din nou), unul din Santa Monica, California (nememorabil decat prin decor si companie), unul din Lake St. George, statul NY (referitor mai mult la peisajul de pe fereastra mai mult decat la omleta pe care am mancat-o acolo), doua din Bucuresti, (dintre care unul e un McDonald's ! dar doar la celalalt as mai merge poate o data din nou in viitorul ff indepartat in care as putea eu teoretic sa mai calatoresc spre Bucuresti vreodata), o pizzerie din Verona (de la care chiar tin minte prima mea pizza cu adevarat italiana), un cafe-bar din Noua Zeelanda, si mai sunt cateva restaurante de tip franchise de lant de-a lungul catorva sosele care mi-au placut (datorita soselelor mai mult decat mancarii).
Send en kommentar