Recent, am gasit in Debaraua lui Vlad (medicul psihiatru din Bucuresti care are blogul Dulce Mahala) un post mai vechi de-al lui care, la randul sau mi-a amintit de o alta conversatie deschisa de el pe un forum de discutii, pe care eu l-am parasit de ceva timp de cand mi-am facut blog, motivul principal si sincer adevarat al parasirii fiind ca nu mi-a raspuns nimeni acolo la o rugaminte sincera pe care eu o pusesem in good-faith ca sa primesc si eu niste comentarii referitoare la un post in care explicam de ce Eric Rohmer este regizorul meu preferat. Aici la mine pe blog am explicat de ce si tot nu am primiti comentarii de la nimeni, dar aici nu am rugat inca pe nimeni sa comenteze, iar pe acel forum chiar ca ii rugasem de doua ori pe userii de acolo sa comenteze daca sunt de acord sau nu cu parerea mea despre Rohmer si daca impresia mea despre el gaseste rezonanta in sufletul cuiva sau daca are cineva impresia ca am dat-o iar in bara sau pe de laturi. Acum, daca tot am ocazia asta, daca cineva citeste acest post care e chiar in cap de lista, va rog eu sa cititi si scurtul post pe care l-am scris despre preferinta mea pentru Eric Rohmer si sa comentati si despre el, fie aici, fie sub acel post acolo. Este important pentru mine deoarece el este un regizor foarte apropiat sufletului meu. Si inca nu am vazut Poveste de Iarna, ma chinui de ani sa o gasesc pe undeva si nu reusesc.
Acum, am sa incep prin a posta conversatia deschisa de Vlad pe acel forum intitulata "Trecut, viitor si misteriosul prezent", urmata apoi de un topic deschis de el chiar mai devreme pe Dulce Mahala frumos intitulat "Vita nuova" (chiar ca ma atrage din nou limba italiana, acum e si normal de ce, dar am mai avut eu o curiozitate si atractie fata de ea cand eram pe la inceputul facultatii desi atunci nu cunosteam nici un italian; din pacate nu am continuat atunci sa studiez limba respectiva, dar din cand in cand, mai des, bineinteles, in ultima vreme, imi aduc aminte de ea si ma atrage intotdeauna.)
Am sa postez doar posturile lui Vlad si posturile mele, insotite de un interludiu oferit de Blegoo (pe al carui blog, si el linkat la mine in blogroll sub denumirea lui proprie, particip si eu din cand in cand si blog despre care am opinat deja public in mai multe locuri si imi mentin parerea ca este cel mai tare site matrimonial si de head-hunting pe care l-am vazut in viata mea si are si poze ca sa ai de unde sa-ti alegi atat angajati, colaboratori, ofertanti de diverse servicii, consilieri, cat si prieteni, asociati sau parteneri.
Vlad:
Întrucât mi se pare foarte dificil să trăieşti în prezent, iar trecutul şi viitorul nu există de facto, aş vrea să lansez o discuţie ce atinge însă miezul nostru existenţial, identitatea per se, dezgolită de atribute.
Viața noastră este alcătuită din alternanțe de nostalgie și așteptare. Fie visăm la o "eră de aur" demult trecută (dar a cărei existenţă nu a lăsat dovezi obiective"), fie anticipăm un eveniment mereu în viitor, împlinirea personală, întâlnirea marii iubiri, etc. Uneori, reuşim să ne apropiem mai mult de prezent, de exemplu, anticipăm plecarea în concediu (anticipare mereu deasupra concediului în sine). Însă rarisim atingem momentul zero.
Eu bănuiesc că e din cauză că acest prezent misterios de care toată lumea vorbeşte e insuportabil, posibil letal pe perioade mai lungi. O dată, când treceam pe sub un pod, la Paris, de mână cu cineva, am traversat fulgurant, pentru o fracţiune de secundă, prezentul. Imediat şi inexplicabil, mi-au dat lacrimile. Cum să trăieşti aşa ceva pentru mai mult timp?
Și totuși, viața noastră, obiectiv vorbind, este alcătuită din instantanee prezente topite într-un continuum ce permite lui Ahile să prindă țestoasa. Conchidem de aici că viața noastră are loc în imensa ei majoritate fără noi. Sau putem postula două vieți paralele, cea obișnuită, pe care o cunoaștem, un vast și dezolat teren viran, iluminat când și când de fericiri întâmplătoare, și una secretă, pe care o trăiește altcineva, poate un geamăn de-al nostru dintr-o altă lume, sau inserați aici ce arhetip vreți voi, un prezent perpetuu şi orbitor.
Voi aţi avut momente din astea, precum cel al meu de sub podul din Paris? Şi unde vă petreceţi mai mult timp, în prezent sau in viitor ?
Eu:
Eu inca nici acum nu am citit cu atentie postul initial al lui Vlad, dar pot sa spun doar ca m-am gandit la cateva filme pe care le-am vazut atunci cand am dat de post prima oara. Promit ca o sa citesc postul inca o data si sa incerc sa raspund mai precis, daca se poate, la tema ridicata de el.
Filmele la care m-am gandit au fost:
* Sliding Doors, cu Gwyneth Paltrow, fiica actritei Blythe Danner, despre care ultima eu am o parere foarte buna, iar despre prima cred ca este putin cam ciudat ca si-a botezat fetita Apple, desi stiu ca este totusi un sentiment matern foarte normal si des intalnit fata de un bebelus pe care il iubesti sa te gandesti sa il asemui in mintea ta cu un fruct preferat
* Before Sunrise, cu Julie Delpy si Ethan Hawke, actor care mie nu imi place asa de mult deoarece il consider cam snob, desi probabil ca nu este in realitate, poate ca este doar timid si se apara de celebritate in acest fel, si oricum il iert pentru ca a jucat in filme bune, ca de exemplu Colt Alb (una din cartile mele favorite din adolescenta tanara, si, desi nu am vazut filmul, tot am impresia ca nu se poate sa fie alfel decat bun), este si scriitor, este din Texas (unul din statele mele preferate din SUA, deoarece imi aminteste de cow-boys si de palariile lor si de country music), si se implica si in activitati caritabile fata de Romania
* La vie d'une autre (film cu Juliette Binoche si Mathieu Kassovitz, inca nedifuzat, va aparea in 2012)
* Poveste de iarna de Rohmer (acesta este filmul lui Eric Rohmer pe care mi-l doresc sa-l vad atat de mult si nu l-am gasit niciodata oricat de tare l-am cautat). Am mai gasit pe IMDB ca exista un film numit la fel, italian, din 1913, in alb-negru, produs de o companie Casa Milano, dar nu scrie mai nimic despre el si as fi foarte curios sa aflu mai multe despre acest film http://www.imdb.com/title/tt1636568/
* La double vie de Veronique, cu Irene Jacob, regizat de Kieszlowski
Cred ca mai exista cateva pe tema asta, dar nu le tin minte acum pe toate. Chiar acum mi-am adus aminte de Passion of Mind, cu Demi Moore (fosta nevasta a lui Bruce Willis, actor pe care eu il ador, si chiar ca nu voi intelege niciodata de ce l-a parasit Demi pe el pentru Ashton Kutcher, a carui poza nici n-o mai pun aici pentru ca chiar nu merita, mai ales ca avea si 3 fetite cu Bruce. Ce exemplu a fost asta pentru cele trei fetite nici nu vreau sa ma gandesc).
[...]
Ca sa raspund concret la intrebarile din postul lui Vlad:
Eu nu am trait momente ca acelea descrise de el, sau poate le-am trait dar nu le-am recunoscut ca atare la vremea aia.
Eu incerc sa traiesc foarte in prezent, clipa de clipa, dar si fantazez despre viitorul apropiat din cand in cand, si tot din cand in cand ma strapunge cate o amintire afectiva foarte puternica despre o situatie traita si/sau cate o persoana.
Dar nu stiu daca am inteles foarte bine sensul abstract al temei si ce vrea ea sa intrebe. Nu ma pricep la filozofie de loc, o spun cu mare sinceritate si chiar "wistfulness", la fel cum nu ma pricep la sah. Adica mi-as dori sa ma pricep mai bine la aceste doua domenii si ii admir pe cei care sunt chiar experti si/sau talentati in mod real la ele. Adevarul e ca nici n-am incercat prea tare sa incep sa invat sa ma pricep, am fost lenes in aceasta privinta, cred ca pentru ca nu am fost atras de ele (domeniile) de la bun inceput, deci mi-a lipsit auto-motivatia.
Blegoo:
Da, știu despre ce e vorba.
Practic vorbind, e un moment pre-epifanitic, similar pe plan fizic cu preinfarctul.
Dacă nu e condiționat de o mișcare viguroasă de gândire laterală, poate să rezulte în anagnoroză, unde nimica mișcă.
De cele mai multe ori, se manifestă în conjuncție cu un strănut prăfos, peripateic.
În orice caz, e ceva benign, nu necesită operație.
Eu:
Eu nu sunt total de acord cu Blegoo. Operatia este poate uneori indicata in unele cazuri de tumora de lob temporal.
Dar, totusi, Vlad, de ce ti se pare dificil de trait in prezent ?
Vlad:
Dar însă totuşi, drcrăciun , nu că mi-e mie greu, asta nu se întâmplă pentru aproape nimeni.
[...]
Spre exemplu, eu citesc posturile de mai sus, dar ele aparţin deja trecutului. Când voi apăsa pe "Submit", şi acesta va aparţine trecutului. Toată comunicarea noastră aparţine integral trecutului. Chiar şi când vorbim. În plus, de unde ştiu eu, când vorbesc cu cineva, că acel cineva e în acelaşi prezent cu mine? Poate că el e de fapt în viitor, peste un an, şi eu vorbesc cu stafia lui trecută, cu imaginea reziduală, veche de un an, pe care eu de abia acum am prins-o din urmă.
Blegoo:
Atunci când le citești, ele sunt în prezentul tău, nu?
Vlad (la el pe blog, mai devreme cronologic in timp):
Viaţa cea nouă nu mai începe cu surle şi trâmbiţe, cum era demult, tare demult.
În acele vremuri din care astăzi nu ne-au rămas decât un vraf de cărţi pe care lumea nu le citeşte pentru că are impresia că ştie deja ce e în ele, ceva măreţ şi cumplit schimba totul. Orbeai în deşert, îi vedeai pentru prima dată chipul feciorelnic, erai străfulgerat de lumină în urma unei simple fraze, nişte valuri uriaşe scufundau vasele duşmanului, şi exemplele pot continua, numitorul comun fiind că te aflai şi tu la marea răscruce, cu ochii larg deschişi şi trăindu-ţi legenda ce va fi umplut un manuscris recopiat cu fidelitate timp de secole.
Dar astăzi. Astăzi poţi să traversezi strada, sau să faci ceva şi mai banal, să te speli pe mâini, să zici bună ziua vânzătoarei, şi eşti deja în viaţa cea nouă. Şi habar nu ai. Şi în imensa majoritate a cazurilor, nu vei şti niciodată. Nu numai că viaţa îşi urmează cursul de capul ei, dar nici nu-şi mai bate capul să te informeze. Te exclude complet din ecuaţie. Disperaţii încearcă să compenseze acest neajuns major “trăind clipa”: ca nişte maimuţoi defecţi, repetă în fiecare secundă a existenţei lor de maimuţoi defecţi: “incipit vita nuova, incipit vita nuova, incipit vita nuova, this is the first day of the rest of my life” etc, sperând că în felul ăsta nu vor rata nimic. La polul opus se află alţi maimuţoi, care preferă să închiză ochii şi să doarmă toată viaţa. Treziţi-mă când se termină, zic ei, fiindcă totul e o trecere nebună ori pe mine mă interesează doar eternitatea. Maimuţoi. Ce interes poate să prezinte eternitatea, fără amintirile şi consecinţele vieţii? E ca şi cum te-ai duce la parcul de distracţii şi ţi-ai zice: “Nu mă dau cu montagne-russe, mai bine stau 5 minute degeaba şi îmi zic că m-am dat.”
Iar cei mai mulţi, cei mai mulţi continuă să pască păşunile otrăvite, negândindu-se la nimic niciodată. Şi e la fel de bine şi de rău ca orice altceva.
Nici măcar nu mai avem privilegiul infim de a ne presimţi moartea.
Eu:
Eu m-am decis sa raspund deoarece mi-am adus aminte de un alt topic pe care parca Vlad l-a deschis odata in care opina ceva de genul ca nu se poate trai in prezent, ca prezentul nu exista, ceva de genul asta, si ca acest prezent ne este revelat doar in rare momente strafulgeratoare in viata noastra, si aia numai daca avem norocul sau sansa sa le intalnim. Eu pe vremea aia parca i-am raspuns ca prea intelegeam ce vrea sa zica, ca eu nu stau mereu cu gandul la trecut iar la viitor nu ma gandesc aproape de loc (nu-mi fac planuri pe terment lung, etc.) Na, uite ca m-am inselat. De cand sunt in Norvegia sunt asaltat de momente din alea de prezent strafulgeratoare, sunt asediat de amintiri din trecut care se revarsa peste mine, si in plus am inceput sa imi fac si niste planuri, inca tentative si firave, ce-i drept, de viitor. Poate ca e doar stresul adaptarii, eu ca persoana de baza nu m-am schimbat chiar de loc, sunt exact acelasi narcisist, incapatanat, si uneori prea visator-fantezist, si nepractic (mai ales in ceea ce priveste problemele economice in legatura cu care mereu am avut dificultate in ciuda faptului, sau poate ca tocmai de aia, ca am avut destui prieteni cu studii de baza la ASE-Bucuresti), sunt in continuare deci acelasi, exact asa cum ma vedea/vede si mama mea si cum probabil ca ma vad si cei apropiati, desi nu stiu inca sa ma traduc pentru ei perfect in limba norvegiana sau italiana (pe moment, ca nu se stie niciodata peste ce natii o sa mai dau in viata mea, deoarece aici este totusi un oras relativ cosmopolit din motive de industrie infloritoare a petrolului). Deci de ce oare mi se intampla aceasta schimbare de perspectiva ? Poate ca intr-adevar e doar de la stres, sau poate ca in sfarsit ma simt si eu cumva mai liber atat in perceptie cat si in exprimare, deoarece aici chiar ca nu-i pasa nimanui ce fac si ce zic, nu am deloc ochii uneori iscoditori ai societatii atintiti asupra mea, la serviciu nu am decat mici probleme politice inerente, pe care le corectez foarte usor si repede, deoarece eu profesional invat si ma adaptez destul de usor la tot felul de medii de lucru, oricat ar fi ele de ciudate. Eu personal continui sa cred sincer ca mutarea mea in Norvegia a fost probabil si va ramane cea mai buna si valabila decizie pe care chiar ca am luat-o constient in viata mea. De aia nici nu-mi fac probleme prea multe despre de ce mi s-a schimbat optica putin (atat asupra mea insumi cat si asupra lumii inconjuratoare). Mie mi se pare ca s-a schimbat, per total, in bine, mi se pare ca ma imbunatatesc, chiar pe zi ce trece, in mai multe domenii, ca evoluez cumva chiar, lucru care inainte, in Romania, mi se parea aproape imposibil atat dpdv teoretic cat si practic. Chiar ca probabil ca mi-am schimbat si filozofia de viata, desi preferintele de baza au ramas, bineinteles, aceleasi. Acum chiar ca observ cu bucurie ca este intr-adevar posibil si sa evoluezi si sa te perfectionezi, nu numai sa imbatranesti. Dar eu am fost mereu un optimist din fire, de aia poate ca vad lucrurile mai in roz (desi nu pot sa sufar culoarea roz, dar cand am vazut nuanta aia dusky rose, chiar ca m-a dat gata, atat sweaterul cat si cel care-l purta.)
Ingen kommentarer:
Send en kommentar