Eu m-am suparat rau de tot cand am crezut ca mama m-a abandonat la gradinita. Bineinteles ca nu pe ea, deoarece eu nu ma pot supara pe mama mea, si nici nu am gasit niciodata vreun motiv, si, desi recunosc ca am cautat unul cand eram adolescent, pana la urma tot nu am gasit, Q E D . Pe tata invatasem ca nu are nici un rost sa ma supar, deoarece el era egal general binevoitor fata de mine, indiferent de efortul facut de mine sa ma supar pe el, plus ca el era f ocupat in zilele alea de gradinita cu niste studii postuniversitare f importante si se incuia in dormitor sa invete si nici macar nu-l vedeam prea des, deci oricum nu participa in mod direct la abandonarea mea la gradinita in fiecare zi, asa cum o faceau mama si, uneori, bunica. Asa ca m-am decis sa ma supar mai intai pe mediul inconjurator, reprezentat de cultura si civilizatia anilor '80 ai sectorului 2 din Bucuresti, unde mi-am petrecut eu tot timpul in primul meu an de gradinita. Dar, deoarece, in general, mie mediul inconjurator imi fusese mai mereu cam indiferent, (din cauza nesimtirii mele generale la ce se petrecea in jurul meu), deci uitam mereu ca el trebuia sa fie de vina si ca pe el trebuia sa imi dirijez supararea, m-am decis, mai apoi, sa ma supar mai eficient pe educatoare care, intr-o zi, plictisita de hohotele mele de plans disperate si zgomotoase, mi-a ordonat sa stau singur, in spatele unei usi cu o clanta prea inalta, intr-o camera plina cu jucarii, dar care era ceva mai intunecoasa decat imi placea mie. Nici acum nu am iertat-o pentru spaima pe care am tras-o atunci.
Cand am ajuns in Norvegia, m-am simtit exact ca atunci ca la gradinita. Numai ca aici eram ca la orfelinat. Plus ca mi-am amintit din frigul de la bloc din sectorul 2 al Bucurestiului din iarna anului scolar 1984-1985, cand eram eu la gradinita. Asa ca prima cumparatura esentiala de calitate pe care mi-am facut-o in Norvegia a fost o paturica fina de lana de culoare bleumarin marca Gant, ca sa fiu sigur ca macar am sa ma invelesc cu ceva care ma faca sa ma simt mai la adapost de frig, si, totodata, si in siguranta, macar pana cand invat regulile acestei noi case.
Am observat destul de repede ca statul norvegian are, din punct de vedere esential principial, mare grija de copii, si nu discrimineaza impotriva celor orfani fata de cei neorfani, ba chiar, probabil, discrimineaza teoretic pozitiv fata de orfani, deoarece, (desi nu am cifrele exacte in mana si am obtinut doar informatii orale de la surse pe care inca nu le-am evaluat inca personal in mod detaliat referitor la credibilitate), am impresia ca este pregatit sa aloce si sa cheltuie doar pe unul din ei de cel putin 1,000 de ori mai mult decat ar cheltui o familie obisnuita pe un copil. Totodata, probabil din exces de zel total explicabil, datorita faptului ca si norvegienii or fi auzit de conditiile infioratoare si inacceptabile, de fapt probabil penal-criminale, din orfelinatele din ultima decada a fostei Republici Socialiste Romania, (decada in care fusesem si eu elev de gradinita in sectorul 2, desi, din fericire, nu orfan acolo, ba chiar cu 2 parinti si 3 bunici pe capul meu, care lucrau de zori, in ture, ca sa aiba grija cat mai buna de mine), s-a decis si el, statul norvegian, sa angajeze cat mai multi lucratori ca sa aiba grija de un posibil orfan cat mai bine. Statul norvegian, avand la dispozitie fonduri si energie chiar mai imbelsugate decat familia mea din Romania, aloca aproximativ, dupa estimarile mele preliminare, 48 de angajati de stat pe cap de orfan de care trebuie sa aiba grija, 36 din ei ocupand diverse functii de manager, iar pe restul de 12 punandu-i sa lucreze chiar in echipe, in diverse ture, doar pt acel unic orfan, respectand totodata si drepturile la repaos ale tuturor acelor angajati si saptamana de lucru de numai 37,5 ore, vacantele de 25 de zile lucratoare, concedii de maternitate si paternitate, de studii, etc.
Deci mi-am dat seama destul de repede, ca eu personal nu am de ce sa fiu ingrijorat, ca orfan, in Norvegia, decat poate despre posibilitatea de a ma simti vinovat ca acest stat poate cheltui atatia bani pe capul unui orfan ca mine, si, o idee, la inceput, agasat de atatia mamici si tatici potential supraveghetori, desi, dupa un timp, mi-am dat seama ca, daca vrei, le poti insela vigilenta chiar mai usor decat as fi putut-o insela eu, in Romania, pe cea a celor numai 5 ingrijitori de-ai mei din timpul copilariei mele, care indeplineau, cu cea mai mare bunavointa, si indatoriri de manager in acelasi timp, fara sa fie retribuiti suplimentar pentru aceasta de catre nimeni....desi, totusi, mama isi exprima uneori pretentia sa fie luata in considerare si pt functia de administrator sef. Insa eu sunt lenes si nu doresc sa insel vigilenta nimanui, ba uneori mi se face si o mila teoretica de acesti supraveghetori ca efectiv s-ar plictisi, si, dupa o vreme, chiar ar avea destul timp la dispozitie sa se si streseze, daca ar trebui sa aiba grija de prea multi orfani lenesi ca mine, la serviciu.
Singurul lucru asupra caruia am ramas oarecum nelamurit si de care, necunoscand mai multe detalii, sunt oarecum inca nemultumit, este programul de studiu si curricula educativa pentru orfani, aici, in Norvegia. Nu cred ca se pune prea mult accent pe importanta educarii civice pentru societate a orfanilor, sau, cand este, totusi, facuta in mod organizat, de niste educatori profesionisti, metodele folosite de ei seamana cam mult cu metodele pedagogice mai invechite din anii 50-70 ai lumii...sau poate ca asa mi se pare mie, deoarece nu am avut o capacitatea prea buna de a-mi alege cursurile potrivite inclinatiilor mele, sau am nimerit in clase tinute de educatori mai putin competenti, care, in mod stiintific credibil masurat, cf. presa recenta norvegiana, au in general, per total, IQ-ul mediu semnificativ mai redus in zilele noastre decat cel al educatorilor de acum 30 de ani.
Drept care, m-am decis sa continui sa ma educ singur, asa cum eram obisnuit si din Romania, mai mult prin Internet, insa recunosc ca, lasat cam de capul meu, fara mama care sa ma verifice atent daca mi-am facut temele in fiecare zi, ma las cam pe tanjeala, si, in loc sa studiez, pierd vremea pe diverse bloguri, agasandu-i, de obicei pe proprietarii lor, deoarece, in mod realist, un orfan nu are ce sa ofere prea concret economic valoros societatii, decat poate speranta ca, intr-o buna zi, se va alege ceva si de capul lui, si ca va putea si el, intrand in campul muncii, sa participe in mod activ la sustinerea economica a generatiilor anterioare de copii, orfani si neorfani, deveniti, si ei, la un moment dat, pensionari. Dar cum, in mod realist, eu nu am contribuit aproape de loc la economia Romaniei, si nici nu sunt sanse sa contribui in viitor, este normal ca eu personal chiar ca nu am ce cauta pe blogurile in limba romana, si am sa incerc in continuare sa o raresc pe cat pot, cel putin in legatura cu comentariile pe blogurile altora, daca acest blog in limba romana am sa-l mai continui inca o vreme, din motivatii personale, care, in plus, si-au mai si pierdut din intensitatea de la inceput.
Cu aceasta ocazie, desprind din blogroll-ul de aici si blogul lui Blegoo, desi el va mai ramane o vreme in blogroll-ul blogului meu in limba engleza, si am sa mai desprind si blogul cu status meteo de la Roxy's world. Aceste doua bloguri chiar ca reprezentau intr-o mare masura relatia mea cu tata cand eram copil, dar acum, ca am trecut de prima etapa a adaptarii mele, aici, in Norvegia, chiar ca nu mai are rost sa ma agat chiar atat de mult de trecutul in care tatal meu era tanar, si chiar aproape de varsta mea de-acum, iar bunicul meu, cel cu care seamana Hector atat de mult la maniera, si de care mi-e uneori, nu prea des, dar foarte foarte mult dor, era si el inca in viata, si destul de in putere si el.