Anticipatie

Maine dupa amiaza vine micul print pt 3 zile la Copenhaga. Atunci cand a plecat ultima data eram sigur ca nu am sa-l mai vad prea curand, poate chiar niciodata, mai ales ca mereu ma gaseste total nepregatit fara bere in casa. In Copenhaga nu e lipsa de bere si sunt si mai multe baruri si berarii, asa ca faptul ca ma aflu aici cred ca a contat in avantajul meu.

Am stat si m-am framantat cu tot felul de ganduri si azi noapte am visat si un vis destul de semnificativ. Am visat ca dormeam intr-un pat cu o cuvertura minunata de brocart luxuos si la un moment dat am levitat din acest pat si m-am reasezat la picioarele patului dormind in continuare, cuibarindu-ma relaxat pe podeaua destul de tare a carei duritate devenise insa usor amortizata de o plapuma alba de puf de gasca in care devenisem infasurat. Intreg visul a fost insotit de un senstiment destul de pregnant erotic, si de altfel intreg visul s-a transformat pana la urma intr-un vis erotic, ceea ce mie mi se intampla de fiecare data de cate ori sunt ff nervos si anticipez ceva de genul unui examen sau a unui job interview.

Cuvertura bogata de brocart de care ma indepartasem plutitor in vis trebuie sa reprezinte cumva faptul ca in sinea mea eu tind uneori sa fug de bogatia dragostei luxuriante, care mi se pare intr-un fel nepotrivita, disonanta cu exteriorul conditiei mele reale, catre un fel de austeritate aparent destul de casta insa matlasata totusi la un nivel chiar confortabil pt mine impotriva oricarui contact riscant prea dureros cu o podea de lemn deosebit de tare, desi desigur ca e doar o aspiratie, o tendinta, poate chiar uneori o alegere semi-constienta in legatura cu care nu ma simt de loc destul de sigur de vreme ce simt nevoia sa ma mut sau oricum sa ma las purtat de acea levitatie in altfel de situatie. In plus, deoarece atat camera cat si patul din vis imi erau straine, necunoscute, asta poate insemna ca sunt inca anxios in legatura cu consecintele alegerilor mele personale. Si acum ma simt din cand in cand nedumerit ce naiba caut eu intr-o relatie total aiurea cu micul print, cand el apartine unei generatii si culturi total diferite de ale mele, relatiie care nu are absolut nici un posibil viitoor, si de ce am fost atat de nejustificat de ingamfat in legatura cu relatia mea cu Nelson, fata de care am insistat sa nu tratez decat de la egal la egal, uitand cine eram si de unde veneam si unde erau toate sansele sa ma indrept eu personal in realitate, la vremea aceea baznadu-ma pe o efemera senzatie de independenta si autonomie pentru care nu aveam absolut nici o baza realista. Si acum ma gandesc ca ar fi trebuit sa imi recunosc si sa imi accept conditia realist in perpetuitate inferioara lui si sa accept ideea de a-i fi dependent, desi desigur ca nu imi cerea el submisiune, vasalitate nici atata, insa trebuia sa imi recunosc limitatiiile personale fata de el, si tocmai asta nu am vrut.

Stiam eu ca nu e usor atunci cand intervine vreo urma de competitivitate intr-o relatie oarecare, iar intre 2 barbati asa ceva este absolut inevitabil si stiu deja ca poate ajunge la niveluri chiar destul de intense, oricat de indolent si de putin competitiv sunt eu personal din firea mea, si oricat de flexibil sau diplomatic as fi fost sau incercat sa fiu, ceea ce nu era si nu e genul meu oricum. Fata de micul print ma simt mai relaxat din acest punct de vedere deoarece pur si simplu nu suntem competitivi in acelasi plan unul fata de altul, nici nu intrevad cumva vreo relatie reala de mai lunga durata intre mine si el, plus desigur el e si mult mai tanar decat mine, ceea ce imi ingaduie totodata luxul de a fi anxios doar in legatura cu chestii relationale mai mult teoretice decat practice. In sensul asta chiar ma dispretuiesc oarecum, deoarece simt ca aduc oarecum a Humbert Humbert, desigur inteles intr-un mod deosebit de abstract si referitor mai mult la latura sociopatica a unui narcisism imatur si patologic, pe care il resping din toata fiinta mea, desi stiu ca imi este chiar destul de aproape, pt ca nu am cum sa nu fiu asa, mai ales ca sunt copil unic, plus sunt si oarecum cultural roman nascut la vremea RSR, dar chiar si in plan mai larg global fac parte dintr-o generatie de oameni deosebit de rasfatati si exagerat de narcisisti.

Imi este deosebit de clar insa cat sunt de lenes si de neglijent chiar fata de mine insumi, nu numai asa in general, fata de societate. Pur si simplu nu am fost niciodata dispus la nici un fel de compromis, si de cand ma stiu mi-am dorit sa fiu eu intotdeauna in control, uitand ca de fapt nu sunt in control de fapt a mai nimica chiar la nivelul cel mai general de baza. E, desigur, o pozitie orgolioasa banala, de om narcisist si imatur, care nu doreste sa deppuna nici cel mai mic efort necesar unei relatii autentice de mai lunga durata. Desigur ca Nelson stia asta, si desigur ca si eu stiam acelasi lucru. Asa ceva nu este ceva total neobisnuit, mai ales in generatia noastra, in care exista iluzia (uneori chiar si indemnurile cvasi-educative, cvasi-PR) ca am avea o posibilitate mai mare de libertate individuala, de alegeri si optiuni personale, si nu mai trebuie sa ne multumim cu solidaritati bazate pe cine stie ce relatii oarecum subversive, pornite din "simple" pasiuni oportune si mentinute din obisnuinta. Desi acum ca e mai larg social "permisa", in acelasi timp relationarea in cuplu stabil marital sau cvasi-marital gay nu mai prezinta nici vreun mare avantaj, cel putin nu in cuplurile in care ambii parteneri au venituri, nu au copii, si sunt impozitati in stil UE, sau nici vreo aura deosebit de romantica, insa Nelson nu facea parte din UE plus stiu ff bine ca degeaba dau vina pe chestii externe, sociale sau istorice, pt ca desigur ca e si raspunderea mea sa nu ma las dus de diverse mode culturale, si sa depun efortul de a-mi construi si mentine relatiile calitative pe care le doresc.

Pe Nelson l-am iubit in mare parte si pt ca il admiram chiar sincer si imi doream sa fiu ca el, de fapt si acum mi-as dori sa pot fi ca el, desi nu am beneficiat de aceeasi educatie solida si nici nu am disciplina necesara. Insa asta totodata reprezenta si un factor destul de important de dezechilibru intre noi, in care eu nu m-as fi simtit niciodata indeajuns de bun, indeajuns de competent, si ar fi fost inevitabil sa nu ajung sa nu devin resentimentar, el devenind un fel de tata pt mine, si tocmai de recreerea acestei dinamici chiar ca nu aveam eu nevoie, chiar daca probabil mi s-ar fi potrivit, pt ca eu toata viata am cautat cumva aprobarea si sustinerea tatalui meu, desi nu eram in stare sa le recunosc nici atunci cand mi le oferea chiar sincer, asa ca pot sa zic ca daca relatia mea cu Nelson ar fi urmat acest fel de dinamica, eu as fi ramas in perpetuitate intr-un stadiu din asta adolescentin fata de el, si asa ceva chiar ca nu-mi doream si nici acuma nu-mi doresc. In nici un caz nu ar fi ajutat daca as fi ajuns sa fiu si dependent de el, chiar si o vreme deoosebit de scurta. Ma zbat ca un tampit intre aceleasi scheme idioate pe care nu le pot suferi, si pur si simplu nu vreau sa recunosc odata cum sunt si cum nu am nici o sansa de a fi altcumva decat sunt. E clar cat sunt inca de imatur si cat de putin pregatit sunt pt a relationa serios cu altcineva. Desigur, asta nu e o chestie unilaterala. Ca mine, am impresia, sunt destul de multi, majoritatea probabil, dar nu stiu de ce vreau eu sa fiu mai cu mot decta altii, de ce sa insist eu atata ca doresc o relatie pe baze de autonomie matura egala, efectiv de la egal la egal, cand asa ceva e de nivel de utopie, la fel ca si comunismul probabil, mai ales cand eu insumi sunt atat de imatur si nici nu se vede vreo sansa ca am sa ma maturizez deosebit de mult de acum inainte.

Desigur, toata anxietatea asta, inclusiv toate aceste divagatii anoste si banale, se petrec deoarece maine vine micul print iar eu, deja fiind in Copenhaga de destula vreme (plus inainte, in alta vacanta la Paris, si mai inainte de vreo 2 ori si la Londra), am ajuns acum aproape lefter, si nu am cum sa-i ofer berea cea mai buna in cadrul cel mai bun pe care mi l-as dori pt o asemenea ocazie. Mi-as fi dorit de fapt sa pot sa-l duc la Hamburg, pt ca ultima data cand am vazut din avion acest oras, pe care nu tin minte sa-l fi vizitat terestru niciodata, decat poate asa in treacat cu masina pe langa el, m-am gandit ca acesta este un oras pe care mi-as dori chiar sa-l vizitez numai alaturi de micul print, pt ca mi s-a parut ca apa avea in acea zi de primavara o culoare asemanatoare cu cea a ochilor lui, numai ca nu mai am bani si pt asta, si de aia prevad ca eu nu am sa ajung sa vizitez acest oras probabil niciodata, desi si asta pare a fi un oras care imi este recomandat cu asiduitate, habar nu am de ce, de diversi.